†

JUSTINIAN MARINA

UN APOSTOL AL BISERICII
ŞI AL NEAMULUI ROMÂNESC
 

-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, comuna Cermegeşti, din judelul Vâlcea, în familia unor agricultori harnici şi buni creştini şi a primit la botez numele Ioan. A moştenit de la părinţii săi, Elena şi Marin Ilie Marina, unele însuşiri care s-au vădit în împlinirile de mai târziu ale vieţii sale. De la tatăl său, ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, a luat spiritul gospodăresc şi voinţa de a înfăptui binele obştesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o veche familie de preoţi, pe lângă cele dintâi cunoştinţe religioase, a primit şi a păstrat în suflet deprinderea de a trăi cu evlavie şi îndemnul de a nu se abate niciodată de la omenie şi dreptate.

Vorbind cu delicateţe şi cu duioşie despre mama sa, nu uita să facă legătura între dânsa şi slujirea lui preoţească. "Preoţia mea - mărturisea el - a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată".

Unul dintre înaintaşii săi, preotul Dumitraşcu din Dejoi, fusese spânzurat în faţa bisericii din sat, chiar în ziua de Sf. Paşti, pentru că se ridicase împotriva ienicerilor turci care-i jefuiau pe creştini, iar un alt strămoş se înrolase în fruntea pandurilor de pe Valea Cernei, în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Multe alte fapte ale străbunilor săi, istorisite neîncetat în familie, au lăsat urme adânci în sufletul tânărului fecior de ţărani, întreţinându-i dragostea pentru vatra părintească.

Crescut în atmosfera aceasta de vrednicie a înaintaşilor, deseori, în anii copilăriei şi ai tinereţii, pe care i-a petrecut pe meleagurile natale, printre ţăranii de pe ogoare, şi-a ajutat părinţii cu braţele la coasă, la sapă şi la alte munci. Niciodată nu şi-a tăgăduit obârşia sa ţărănească şi legătura cu brazda străbună. Zestrea moştenită de la părinţi, s-a îmbogăţit pe parcursul vieţii, adâncind şi lărgind principalele trăsături ale personalităţii sale: credinţa curată în Dumnezeu, dragostea de neam şi omenia ridicată la rang de virtute creştină.

Studiile teologice şi începuturile slujirii ca preot şi învăţător

rământat de dorul sfânt al slujirii Sf. Altar şi având o înclinare nativă spre învăţătură, în 1915 a intrat la Seminarul teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în 1923, obţinând în acelaşi an şi diploma de învăţător, în urma examenului depus la Şcoala normală din acest oraş.

Şi-a început lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învăţător la şcoala primară din satul Olteanca, jud. Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, s-a transferat, tot ca învăţător, la şcoala primară din comuna Băbeni, jud. Vâlcea. Căsătorindu-se cu Lucreţia Popescu, fiica preotului Pavel şi Gheorghiţei Popescu, din comuna Braloştiţa, jud. Dolj, la 14 octombrie 1924 s-a preoţit pe seama parohiei Băbeni. Îmbinând slujirea de învăţător cu cea de preot, s-a dovedit un adevărat apostol şi luminător.

În anul 1925 s-a înscris la Facultatea de teologie din Bucureşti şi a obţinut licenţa în 1929. În anul următor a demisionat din învăţământul primar şi s-a consacrat slujirii preoţeşti. Manifestând însuşiri ce depăşeau ogorul de activitate al unui preot de sat, Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine şi l-a numit, la 1 noiembrie 1932, director al Seminarului teologic Sf. Nicolae din Râmnicu Vâlcea. Pe aceeaşi dată a fost detaşat slujitor la Catedrala Sf. Episcopii. Vacantându-se parohia Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, la 1 septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la această parohie. În 1935 a fost numit şi confesor al cercetaşilor din Râmnicu Vâlcea, iar în 1936 catehet al premilitarilor din oraş.

Acum, la vârsta de 34 ani, în zbuciumul unei munci rodnice şi în plin avânt al tinereţii, i-a fost dat să sufere şi o grea înfrângere, prin pierderea soţiei, decedată la 18 noiembrie 1935, în etate de 27 de ani. Rămas văduv, nu şi-a înfrânt năzuinţele generoase de slujitor bisericesc şi ostenitor pe tărâm social, ducând o viaţă curată, închinată lui Dumnezeu şi binelui obştesc. Şi-a revărsat întreaga afecţiune sufletească asupra celor doi copii ai săi, Silvia şi Ovidiu, cărora le-a fost şi tată şi mamă, asigurându-le o instruire înaltă şi o educaţie aleasă.
 

Preot de parohie la sat şi oraş

uterea sa de muncă şi spiritul de bun gospodar s-au vădit din plin la parohia Băbeni, jud. Vâlcea, unde erau trei biserici, pe care le-a găsit într-o stare deplorabilă. În vara anului 1925 a renovat complet biserica parohială, cu hramul Buna Vestire, făcându-i temelie din beton armat, consolidări la zidărie, învelitoare din tablă de fier şi pictură nouă. A cumpărat un al doilea clopot, veşminte şi diferite obiecte de cult şi a împrejmuit cu gard de stejar curtea bisericii, separând-o de cimitir şi de casa parohială. În anii următori a reparat din temelie până la acoperiş cele două biserici filiale, Sf. Nicolae şi Sf. Dumitru, aflate în ruină, aducându-le în stare de folosire. Sumele necesare acestor lucrări le-a strâns prin osârdie proprie de la credincioşi şi de la unii donatori mai înstăriţi de pe raza parohiei.

Totodată, a constituit corul bisericii, din elevi de la şcoala primară, care a dat în mod constant răspunsurile armonice la Sf. Liturghie, şi a înfiinţat un comitet cultural, împreună cu care a organizat serbări populare şi şezători săteşti. S-a remarcat şi prin predicile duminicale, fiind apreciat ca un bun cuvântător bisericesc. Încât, consilierul referent eparhial care i-a făcut inspecţia la parohie în 1933, pe bună dreptate scria în raportul său: "Plin de energie şi cu spirit organizatoric, bun slujitor şi predicator, Preotul Ioan Marina este animat de cele mai alese sentimente faţă de enoriaşii săi, este dotat cu simţul realităţii şi mai presus de orice este un preot cu mult prestigiu moral".

Cu aceeaşi osârdie s-a avântat şi în parohia Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, unde s-a transferat în 1933, găsind biserica deteriorată, cu crăpături în zid şi în acoperiş, încât ploaia pătrundea în sfântul lăcaş, iar casa parohială, veche şi dărăpănată, susţinută de proptele şi acoperită cu şiţă, era gata să cadă. În patru ani, cu fonduri strânse de la enoriaşi, a restaurat complet biserica. A rezidit cele două turle, a refăcut acoperişul cu tablă plumbuită pe turle şi galvanizată pe biserică, a înlocuit tencuiala în exterior şi a făcut importante lucrări interioare, inclusiv refacerea picturii.
De asemenea, a construit o nouă casă parohială, cu parter şi etaj, însumând zece camere, în care a instalat cancelaria şi biblioteca parohială, cu sală de lectură. A înfiinţat şi un cor din persoane pregătite, fiind singura biserică cu cor din oraş, care prezenta anual şi câte 3-4 concerte de muzică religioasă, atât în localitate, cât şi în staţiunile balneare din judeţ. Pe lângă predicile duminicale, a susţinut şi conferinţe publice.

În timpul războiului a înfiinţat o cantină în casa parohială, dotată cu toate cele necesare, care a hrănit 60 de elevi săraci de la şcolile primare din oraş. La stăruinţele sale, enoriaşii parohiei au dăruit 100 de paturi, cu lenjeria corespunzătoare (saltele, cearşafuri, pături şi perne), spitalului pentru răniţii instalat în localul liceului de fete din Râmnicu Vâlcea. De două ori pe săptămână, prin purtarea sa de grijă, parohia aproviziona cu alimente cantina răniţilor din acest spital .
 

Director de seminar şi conducător de tipografie

aralel cu slujirea preoţească, la 1 noiembrie 1932, din încredinţarea episcopului Vartolomeu al Râmnicului, a preluat conducerea Seminarului teologic Sf. Nicolae din Râmnicu Vâlcea, într-un moment dificil, când acesta era pe cale de a se desfiinţa, din cauza datoriilor mari pe care le avea către diferiţi furnizori. Noul director, om energic şi hotărât, a stăruit atât în presa locală şi centrală, cât şi pe lângă unele personalităţi politice şi culturale ale vremii, deplasându-se în mai multe rânduri la Bucureşti, pentru menţinerea seminarului eparhial, şi a obţinut în final patronajul Ministerului Învăţământului şi înscrierea lui în bugetul statului.

Totodată, s-a dovedit nu numai gospodar încercat, ci şi minunat profesor, neîntrecut duhovnic şi adevărat părinte pentru elevii săi. Prin chibzuinţă, corectitudine şi iniţiative personale de natură economică, a reuşit să achite datoriile din trecut ale seminarului, dar să şi micşoreze simţitor taxele elevilor, uşurând astfel situaţia multor familii de săteni nevoiaşi, care se luptau din greu să-şi menţină copiii în seminar. Cu toate că taxele erau mai mici, internatul n-a avut de suferit, căci i-au fost asigurate toate dotările necesare, iar elevilor o hrană cu mult mai bună ca în trecut.

La 1 noiembrie 1938, episcopul Vartolomeu se pensionează şi este numit locţiitor arhiereul Irineu Mihălcescu Târgovişteanul. În gospodăria eparhială era mare neorânduială, iar vestita tipografie a episcopiei se găsea pe marginea prăpastiei. A fost chemat, ca specialist, Pavel Suru, fost director al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, ca să preia conducerea tipografiei eparhiale, pentru a o rentabiliza. Constatând starea grea a tipografiei, acesta a întocmit un referat către episcopie, în care şi-a exprimat pesimismul că s-ar mai putea îndrepta ceva, spunând: "Dacă e ca tipografia să fie înmormântată, apoi lăsaţi ca prohodul să i-l cânte cei care au adus-o în această stare. Cine a avut foloase să aibă şi ponoase".

În faţa refuzului lui Pavel Suru, episcopia a recurs la preotul Ioan Marina, singurul om din eparhie care mai putea să încerce să aducă tipografia pe linia de plutire. Astfel, la 25 august 1939, a fost trecut de la direcţia seminarului la conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni de zile, întrecând aşteptările tuturor, a achitat toate datoriile către furnizorii anilor anteriori şi a restabilit încrederea pe piaţa tipăriturilor faţă de tipografia eparhială, atât de necesară unei întreprinderi economice, salvând-o de la prăbuşire. În primăvara anului 1940, predă tipografia negrevată de nici o datorie, Mitropoliei Craiovei, înfiinţată în 7 noiembrie 1939, unde refuză să meargă, atât pentru durerea pricinuită de desfiinţarea, pe aceeaşi dată, a Episcopiei Râmnicului, cât şi pentru a nu se despărţi de preoţimea vâlceană, al cărei conducător era.
 

Preşedinte de societăţi cooperatiste,
Director de bănci populare şi de cămine culturale

a director al Băncii populare şi preşedinte al Cooperativei din Băbeni a venit în sprijinul enoriaşilor săi, mai ales în anii de lipsuri, procurându-le la preţuri avantajoase cereale şi nutreţ pentru animale. În 1929, la stăruinţa sa, a luat fiinţă Banca populară a preoţilor din judeţul Vâlcea, unică în felul ei la noi. A lucrat efectiv la redactarea statutelor şi a fost ales în comitetul de conducere al cestei bănci.

Zelos susţinător al acţiunilor Societăţii "Renaşterea", a conferenţiat deseori la reuniunile acesteia, cum a fost Congresul de la Turnu Severin, din 1930, unde a prezentat conferinţa despre "Cooperaţie şi Creştinism". La Congresul de la Craiova, din 1931 , a fost ales membru în Comitetul Central al Societăţii "Renaşterea".

În calitate de preşedinte al Societăţii "Ajutorul" a preoţilor vâlceni, a achiziţionat cel mai frumos imobil din centrul oraşului Râmnicu Vâlcea, în care şi-au stabilit sediul Banca populară a preoţilor şi cântăreţilor, protoieria, căminul preoţesc, căminul cultural orăşenesc şi judeţean şi biblioteca acestuia. Iniţiativa a fost urmată şi de preoţii din alte părţi, încât în toate capitalele de judeţ din eparhie s-au înfiinţat societăţi cooperatiste preoţeşti.

În iunie 1942, ca preşedinte al preoţilor vâlceni, împreună cu prietenul său Mihail Roşianu, conducătorul învăţătorilor vâlceni, şi în unire cu preşedinţii asociaţilor profesorilor secundari şi cântăreţilor bisericeşti, a convocat într-o mare adunare pe toţi preoţii, învăţătorii, cântăreţii şi profesorii secundari din judeţul Vâlcea, pentru constituirea unei asociaţii culturale. Au participat la această adunare 760 de persoane. După dezbateri şi clarificări, s-a căzut de acord să se constituie o cooperativă de librărie, tipografie şi editură, cu denumirea "Înfrăţirea". S-a ales şi un consiliu de administraţie, avându-l ca preşedinte pe preotul Ioan Marina. În câteva luni s-au înscris 1250 de membri şi s-a adunat un capital suficient pentru a se cumpăra trei librării din Râmnicu Vâlcea şi alte trei librării dintre cele refugiate aici din pricina războiului (Cartea Românească din Cernăuţi, Librăria corpului didactic din Tecuci şi Librăria Mitropoliei Moldovei). Din fondurile cooperativei au fost subvenţionate cancelariile protopopeşti, cancelaria Inspectoratului şcolar judeţean, căminul cultural orăşnenesc şi s-au acordat diferite ajutoare copiilor orfani de preoţi, profesori, învăţători şi cântăreţi bisericeşti. Cooperativa a reprezentat cel mai viu exemplu de afirmare a spiritului de solidaritate a intelectualilor - preoţi, profesori şi învăţători - din satele şi oraşele judeţului Vâlcea.

În primăvara anului 1943, la cererea Primăriei orăşeneşti, a preluat conducerea căminului cultural "Constantin Brâncoveanu" din Râmnicul Vâlcea, pe care l-a organizat în patru secţii, între care şi o Universitate populară, în cadru căreia au conferenţiat profesori universitari din Bucureşti şi Sibiu şi membri ai Academiei Române. A mai înfiinţat în cadrul căminului o bibliotecă cu peste 3000 de volume, pe care a pus-o la dispoziţia cititorilor, precum şi o orchestră şi un cor, care au dat mai multe concerte în oraş, bine primite de locuitori. A condus acest cămin până în ianuarie 1945.

Prezenţă luminoasă în viaţa publicistică

e lângă lucrarea pastorală şi administrativ-gospodărească a desfăşurat şi o stăruitoare activitate publicistică, în calitate de colaborator la unele ziare şi reviste bisericeşti şi laice, unde a publicat diferite articole şi studii cu caracter bisericesc şi economic, făcând cunoscute iniţiativele sale pentru înfiinţarea de cooperative şi bănci populare şi alte asociaţii de interes obştesc.

A colaborat asiduu la cotidianul "Cuvântul" din Râmnicu Vâlcea şi la revista de cultură creştină "Renaşterea " din Craiova, unde a publicat, printre altele, "Cooperaţie şi Creştinism", care s-a tipărit şi în broşură. A fost prezent cu unele articole şi în revista literară "Floarea de Foc", din Bucureşti, întemeiată de scriitorul Sandu Tudor (viitorul ieroschimonah Daniil Tudor), unde colaborau scriitori de stânga ai vremii, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu, alături de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi Emil Cioran.

În 1938, în martie, împreună cu scriitorul Mihail Sadoveanu şi cu ziaristul Octav Livezeanu, a înfiinţat revista "Muncă şi Voie Bună" pentru muncitori, cu apariţie săptămânală, la început, iar mai târziu bilunară. Revista avea o pagină bisericească, intitulată "Pentru suflet", pe care a scris-o singur, până în septembrie 1939, când, datorită ocupaţiilor sale la tipografia eparhială, a încredinţat-o scriitorului Gala Galaction (preotul Grigore Pişculescu).

Avea în manuscris, gata de tipărire, un istoric de 200 de pagini al Mănăstirii Govora, o dezvoltare a tezei sale de licenţă în teologie, şi o monografie a mănăstirii Bistriţa, iar în curs de definitivare Viaţa Sf. Grigorie Decapolitul.

Recunoscând roadele strădaniilor sale, depuse timp de 20 de ani de preoţie, autorităţile eparhiale l-au cinstit cu toate rangurile bisericeşti (sachelar, iconom şi iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roşu), iar preoţii l-au ales în Consiliul Central al Asociaţiei Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Sfintei Mitropolii, i-a acordat răsplata "Meritul cultural clasa I pentru Biserică".

Din cele arătate mai sus - şi ne cerem scuze cititorului pentru unele detalii - rezultă că părintele Ioan Marina nu era un preot simplu de sat, cum afirmă astăzi unii necunoscători, ci un preot de frunte al clerului vâlcean, bine cunoscut în toată Oltenia, la Bucureşti, şi mai departe în ţară. Legat sufleteşte prin obârşie de păturile de jos, cărora le-a închinat cu dragoste şi dăruire toată viaţa şi munca sa, părintele Marina avea strânse legături şi cu intelectualii vremii, în rândurile cărora, de asemenea, era cunoscut şi bine apreciat. Prin muncă fără contenire, prin voinţă hotărâtă, prin clarviziune şi realism, dublate de cinste, demnitate şi moralitate exemplară, el s-a înălţat în elita clerului de mir, din care s-au recrutat arhierei de mare valoare ai Bisericii noastre. Nu avea adversari sau duşmani, ci era unanim socotit părintele celor necăjiţi şi oropsiţi şi sfătuitorul de bine al tuturor. Iubit şi stimat, era dorit şi aşteptat pretutindeni pentru curata mireasmă creştină desprinsă din vorba, din privirea şi din purtarea sa, ce vădea pe adevăratul apostol al lui Hristos.
 

Arhiereu Vicar şi Mitropolit la Iaşi

ai mult decât în alte provincii ale ţării, cel de-al doilea război mondial lăsase peste tot în Moldova răni adânci, vizibile în ruine, devastări, mizerie socială. Eparhiile Moldovei erau şi ele dezorganizate economic şi administrativ. Se cerea o vastă operă de reconstrucţie morală şi materială, printr-o strictă chivernisire a resurselor şi totală dăruire a celor angrenaţi în acest efort.
Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era suferind şi avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică şi capabilă care să-l ajute la refacerea eparhiei, din toate punctele de vedere. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoşeneanul, om înaintat în vârstă, abia putea face faţă administraţiei Spiridoniei din Iaşi, unde, potrivit actului de fundaţiune, nu putea fi delegat decât vicarul-arhiereu.

Pe acest temei, în primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu a cerut stăruitor Ministerului Cultelor să înfiinţeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de chiriarh al locului, a recomandat Sfântului Sinod să aprobe alegerea în acest post a preotului Ioan Marina, de la biserica Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, văduv prin decesul soţiei de aproape zece ani, pe care-l cunoştea bine de când l-a avut student şi din timpul cât a păstorit ca locotenent de episcop la Râmnic şi apoi de mitropolit la Craiova, apelând deseori, în chestiunile cele mai grele ale eparhiei, la sprijinul său energie şi înţelept. În propunerea înaintată Sfântului Sinod, marele teolog şi cărturar Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, îl caracteriza astfel pe părintele Ioan Marina: "Este un preot cu o cultură superioară, plin de energie, un excelent gospodar, un om de iniţiativă şi un spirit organizatoric, cum puţini oameni am cunoscut în viaţa mea. În Eparhia Olteniei este cel mai respectat, cel mai stimat şi mai iubit de toată lumea, pentru cinstea şi înţelepciunea sa. Este singurul om pe care-l socotesc capabil să facă faţă situaţiei în care se găseşte Sfânta Mitropolie a Moldovei în aceste grele împrejurări".

Luând act de propunerea mitropolitului Irineu, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării şi examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhireu-vicar, nou înfiinţat, la Mitropolia Moldovei, şi i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de Vasluianul.

După emiterea Decretului de confirmare a alegerii, în ziua de 11 august 1945 a fost tuns în monahism, la Mânăstirea Cetăţuia, când a primit patronimicul Justinian, făcându-i-se şi hirotesia în arhimandrit. În acceaşi zi, în Catedrala mitropolitană, la slujba Vecerniei, s-a săvârşit ipopsifierea arhimandritului Justinian Marina. Hirotonia în arhiereu a avut loc Duminică, 12 august 1945, în Catedrala din laşi, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, şi a fost săvârşită de mitropolitul Irineu Mihălcescu, împreună cu episcopul Antim Nica şi arhierul Valeriu Moglan. În cuvântarea rostită după hirotonie, noul arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei, Justinian Vasluianul, spunea: "Nu am altă rugăciune către Dumnezeu, în aceste solemne momente, decât să-mi dea milă, putere, înţelepciune şi mai ales har pentru ca acolo unde este îndoială eu să seamăn credinţă, acolo unde este întristare să seamăn bucurie, acolo unde este disperare să seamăn nădejde, acolo unde este ceartă să seamăn pace, acolo unde este ură să seamăn iubire şi acolo unde este întuneric să seamăn mereu lumină".

Înaintat în vârstă şi cu sănătatea zdruncinată, la 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu s-a retras din scaun şi patriarhul Nicodim l-a numit locţiitor, până la alegerea titularului, pe arhiereul-vicar Justinian Vasluianul. Întrunit la Bucureşti, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub preşedinţia mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absenţa patriarhului Nicodim, care îşi căuta alinarea suferinţelor trupeşti sub îngrijirea medicilor în clima de la Mănăstirea Neamţ, Colegiul Electoral Bisericesc a ales arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina, care se arătase vrednic de acest scaun prin roadele strădaniilor sale în anii de lucrare ca arhiereu-vicar. Nou alesul mitropolit al Moldovei, Justinian Marina, mărturisea în faţa membrilor Colegiului Electoral: "Primesc însărcinarea grea pe care mi-o încredinţaţi astăzi ca pe o poruncă de sus. Şi o primesc cu nădejdea, mai ales, că mi se dă prilejul să-mi continui mai temeinic munca mea în eparhia unde am activat doi ani. Ţinând seama de împrejurarea specială în care se găseşte Moldova, după un război atât de nimicitor, urmat de o secetă cumplită, activitatea noastră va fi pusă în slujba renaşterii spirituale, morale şi materiale a poporului credincios din această parte de ţară".

După primirea investiturii, la 22 decembrie 1947, a fost instalat în scaun la 28 decembrie, acelaşi an, în Catedrala mitropolitană din Iaşi, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârşită de un sobor de arhierei, de preoţi şi diaconi, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor autorităţilor de stat centrale şi locale, a numeroşi clerici şi credincioşi. La sfârşitul ceremoniei de instalare, mitropolitul Justinian s-a adresat celor prezenţi în catedrală, spunând, între altele: "Biserica este tot mai mult chemată - de vremuri şi de oameni - să purifice, să înnoiască şi să înnobileze viaţa omenească, să aducă în viaţa socială duhul păcii şi al înfrăţirii, duhul slujirii şi al jertfelniciei, propovăduind tuturor munca paşnică, cinstea, dreptatea şi omenia; este chemată să împuternicească sufletul românesc cu tăria iubirii, a solidarităţii şi a unirii". Şi a adăugat: "Avem multe de înfăptuit. Ţinta noastră de seamă trebuie să fie însă păstorirea spirituală, diriguirea şi vindecarea sufletească, luminarea conştiinţelor prin înlăturarea confuziei care domneşte în lume, împăciuirea oamenilor prin dezvoltarea spiritului de solidaritate socială, prin stimularea sentimentelor nobile şi prin dezvoltarea dragostei de aproapele nostru".
 

Om al realităţilor practice

n cei trei ani cât a păstorit ca arhiereu vicar şi apoi mitropolit al Moldovei şi-a închinat toată energia şi puterea sa de muncă refacerii eparhiei, crunt lovită de război şi pârjolită de secetă. Şi-a îndreptat privirile, mai întâi, către sectorul economic de la Centrul Eparhial, pe care l-a reorganizat, bine ştiind că reconstrucţia nu se face cu apeluri şi cuvântări patetice, ci prin buna chivernisire a banului public şi controlul riguros al tuturor resurselor, iar celorlalte sectoare administrativ şi cultural - le-a stabilit programe clare de lucru şi cu termene precise.

Dintru început, a restaurat catedrala şi reşedinţa mitropolitană, precum şi imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanţe şi de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate şi cu găuri în acoperiş, dar şi cu inventarul răvăşit şi în parte pierdut. Le-a refăcut pe toate, completând pe rând lipsurile existente, şi le-a adus în bună stare de funcţionare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că îşi încetase activitatea în anii războiului. Totodată, a completat cu călugări tineri şi destoinici personalul slujitor al catedralei mitropolitane şi l-a organizat într-o obşte monahală, dându-i şi un stareţ, pe părintele arhimandrit Teoctist Arăpaşu.

Pentru reclădirea bisericilor ruinate de bombardament, peste 70 în toată eparhia, a chemat clerul de mir la muncă intensă. Cu sprijinul comitetelor parohiale, peste tot s-au recrutat braţe de muncă şi prin colecte de la credincioşi s-au adunat fonduri şi materiale de construcţie. În numai doi ani s-au refăcut şi redeschis toate bisericile avariate. De asemenea, a înviorat viaţa din mănăstirile Moldovei, mobilizând călugării la lucrări gospodăreşti.

A reactivat conferinţele preoţeşti, făcând din ele un mijloc eficace de implicare a clerului în lucrarea de stârpire a relelor care surpau la temelia dreptei credinţe, de întărire a vieţii religioase şi de călăuzire a ei pe calea lui Hristos. Pentru promovarea culturii în popor, a înfiinţat cămine culturale şi a mobilizat preoţii, alături de învăţători, la răspândirea învăţăturilor folositoare. A înfiinţat Universităţi populare în cadrul acestor cămine. A reorganizat Societatea "Ajutorul" a clerului din Mitropolie, a cărei activitate lâncezise, şi a chemat preoţii să se înjuge la munca de folos obştesc şi la dobândirea de mijloace pentru refacerea satelor şi oraşelor pustiite de boli, de secetă şi de foamete.

Seceta cumplită din anii 1946-1947, care pârjolise ogoarele Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război, pusese la grea încercare sufletele credincioşilor. Pentru mângâierea lor, vlădica Justinian a încuviinţat ca racla cu moaştele Sf. Cuvioase Paraschiva să facă acea călătorie unică de când se află la Iaşi, străbătând satele pustiite de secetă ale judeţelor Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Piatra Neamţ, Fălticeni şi Botoşani, adică aproape toată Moldova. Ploile abundente care au însoţit procesiunea, adăpând pământul şi făcând să crească iarba şi să rodească bucatele, au adus mare bucurie în sufletele credincioşilor, întărindu-le credinţa în Dumnezeu, că nu i-a uitat. Ofrandele adunate cu acest prilej de soborul de preoţi şi diaconi care au însoţit racla cu sfintele moaşte, în frunte cu părintele arhimandrit Teoctist, conducătorul procesiunii, au fost împărţite după chibzuinţa vlădicii Justinian la orfani, văduve şi invalizi, la cantine şcolare, biserici în construcţie şi la mănăstiri pentru hrana bolnavilor şi a călugărilor bătrâni şi neputincioşi. Primindu-le, acestora nu le venea să creadă, şi cu lacrimi în ochi mulţumeau părintelui Justinian.

După secetă, a urmat iarna grea a anului 1947, gerul năpraznic îngheţând vetrele cantinelor, sobele şcolilor şi ale spitalelor, casele celor necăjiţi. Lemne erau în pădure, dar lipseau mijloacele de a le transporta la cei în suferinţă, altă consecinţă a războiului, care distrusese parcul de maşini. Vlădica Justinian a găsit soluţia. Un tractor cu două sănii mari trase după el a împlinit această lipsă, cărând tone de lemne de foc acolo unde era de trebuinţă. Mult timp după aceea s-a vorbit în Moldova de tractorul cu lemne al părintelui Justinian.
 

Părintele orfanilor

area problemă a Moldovei acelor ani era ocrotirea copiilor, îndeosebi a celor orfani, ajutorarea văduvelor, invalizilor, foştilor prizonieri şi deportaţi scăpaţi din lagăre şi refacerea gospodăriilor distruse de război. Pentru a spijini această vastă operă de asistenţă socială, vlădica Justinian a străbătut săptămâni de-a rândul, zi şi noapte, eparhia şi a stat de vorbă cu preoţii la faţa locului, mobilizându-i în lucrarea de salvare a copiilor, mai ales, viitorul ţării şi al Bisericii strămoşeşti.

Implicându-se direct în ocrotirea copiilor rămaşi fără părinţi de pe urma războiului, a foametei şi a bolilor, vlădica Justinian a constituit în toate parohiile, sub conducerea preoţilor, comitete speciale cu misiunea de a strânge ofrande şi a colabora cu instituţiile de asistenţă socială ale statului, îndeosebi Crucea Roşie şi Apărarea Patriotică. Totodată, a înfiinţat orfelinate şi cămine în tot cuprinsul eparhiei, întreţinute de parohii. Unele au funcţionat şi în mânăstiri, la Agafton şi Văratec, pentru fete şi la Neamţ pentru băieţi. Câteva mii de copii orfani au găsit aici adăpost, hrană şi îmbrăcăminte. Prin grija Bisericii, unii orfani au fost plasaţi în familii creştine, spre creştere şi îngrijire. Preoţii înşişi, la îndemnul arhiereului, au primit copii orfani în familiile lor şi au donat sume de bani la colectele care se făceau pentru sprijinirea orfelinatelor.

La iniţiativa şi cu participarea directă a vlădicii Justinian s-au înfiinţat cantine pentru copiii, elevii şi studenţii săraci, care au funcţionat până la redresarea economică. În acelaşi timp, s-au dat ajutoare masive altor înjghebări asemănătoare promovate de Crucea Roşie şi de Apărarea Patriotică sau din iniţiativa privată, cum au fost cele de la Piatra Neamţ, Roman şi Bacău, preoţii implicându-se direct în sprijinirea lor. Revista "Mitropolia Moldovei" din acei ani reproduce zeci de rapoarte ale protopopilor şi preoţilor din eparhie despre sumele colectate şi numărul copiilor care au beneficiat de ele. În numărul din ianuarie 1946 al revistei, de pildă, aflăm despre frumoasa iniţiativă a slujitorilor catedralei mitropolitane care au donat 55.715 lei şi au cerut binecuvântare de la arhiereu să delege pe părintele arhimandrit Teoctist ca să predea această sumă orfelinatului din Iaşi. Vlădirea Justinian a mulţumit donatorilor şi a completat diferenţa până la suma de 60.000 lei, alăturându-şi obolul personal la cel al cuvioşilor părinţi.

Între alte măsuri, Crucea Roşie, Apărarea Patriotică şi alte organizaţii de asistenţă socială stabiliseră ca un număr de copii săraci din Moldova să fie daţi spre întreţinere, pe durata secetei, unor familii creştine din alte judeţe ale ţării, mai puţin lovite de calamităţile războiului. Dar părinţii lor nu se înduplecau să-i lase, temându-se că nu se vor mai întoarce, cu toate că, ţinându-i acasă, riscau ca ei să fie răpuşi de foame şi de boli, cum s-a întâmplat în multe cazuri, nu numai cu copii, ci şi cu adulţi şi bătrâni. S-a făcut apel la ajutorul Bisericii. Vlădica Justinian a cerut preoţilor să se pună chezaşi în faţa părinţilor pentru copiii lor daţi spre îngrijire prin aceste organizaţii. Sătenii, mai ales, au prins curaj şi şi-au lăsat copiii să plece spre locurile de ocrotire. A fost şi aceasta o cale de salvare a vieţii multor copii din Moldova.

Prin grija vlădicii Justinian, studenţilor săraci li s-a oferit pe timpul vacanţelor, de Paşti şi de Crăciun, loc de cazare, hrană şi îmbrăcăminte în mănăstirile eparhiei, pentru a-şi pregăti examenele. Le-au fost destinate mănăstirile Durău, Bistriţa, Horaiţa, Slatina, Răsca şi Vorona, pentru studenţi, şi Agapia, Văratec şi Agafton pentru studente. Au beneficiat de aceste înlesniri câteva sute de studenţi şi studente. O atenţie specială s-a acordat elevilor seminarului eparhial, asigurându-li-se hrană şi îmbrăcăminte, iar celor săraci li s-au achitat taxele de la bugetul eparhiei. De acelaşi tratament s-a bucurat şi şcoala de cântăreţi bisericeşti, unde s-a amenajat şi un internat, care lipsea, dotat cu toate cele necesare.

Copiii, elevii şi studenţii Moldovei acelor ani, cărora nu o dată le-a oferit personal hrană şi îmbrăcăminte, cărţi şi rechizite şcolare, nu l-au uitat pe vlădica Justinian. Mulţi dintre ei, ajungând mai târziu medici, ingineri, profesori, ori de câte ori aveau prilejul, vorbeau cu dragoste şi cu emoţie despre Părintele orfanilor.
 

Patriarh al României

a 27 februarie 1948, într-un moment când se întrezăreau prefaceri adânci în ţară şi în lume, vlădica Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care se prefigurau grele şi nesigure covârşeau răspunderea celui ce urma să succeadă în acest scaun, pentru că Biserica avea acum nevoie de o minte lucidă şi pătrunzătoare, de un spirit organizator, care să ştie s-o călăuzească în zorile încă ceţoase ale viitorului şi să-i asigure o viaţă normală. Se cerea deci un om tânăr, devotat Evangheliei şi Neamului, apt pentru mlădieri şi, la nevoie, suficient de dârz şi energic pentru a fi pavăză Bisericii, ca ea să-şi împlinească misiunea sfântă în viaţă credincioşilor.

Conştientizând povara răspunderii pe care trebuia să şi-o asume cel chemat la această grea slujire, Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării" (din Gramata Sinodală de instalare).

Luând pe umerii săi viguroşi greutatea acestei înalte răspunderi, Patriarhul Justinian anunţa pe scurt, în următorii termeni, în faţa membrilor Colegiului Electoral, punctele principale ale programului pe care înţelegea să-l pună în aplicare: "Cel dintâi şi cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradiţiilor noastre bisericeşti, este păstrarea credinţei, care în decursul istoriei s-a arătat a fi o piatră de temelie tare... Deoarece credinţa noastră ortodoxă nu va putea să fie în sânul poporului nostru vie, energică şi rodnică prin fapte de dragoste, de pace şi de sfinţenie, decât printr-un cler pregătit, plin de demnitate şi devotat cu sufletul şi cu mintea chemării sale sfinte, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie ale sarcinii mele patriarhiceşti. Crescut în învăţăturile şi predaniile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care de la început a respins şovinismul şi prozelitismul ca pe nişte lucruri care nu sunt potrivite cu duhul creştin, vom avea inima larg deschisă pentru celelalte confesiuni din ţara noastră. De asemenea, vom întinde mâna iubirii şi prieteniei în Hristos tuturor Bisericilor ortodoxe surori întru ecumenicitate, luptând pentru înflorirea Ortodoxiei care zideşte şi întăreşte popoarele".

- Patriarhul Justinian Marina slujind, în anul 1971 -

La 6 iunie 1948, la ceremonia de investitură din aula Palatului Parlamentului şi la cea de instalare din biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, Patriarhul Justinian a prezentat mai pe larg componentele acestui program menit să aducă o transformare înnoitoare în lucrarea Bisericii noastre: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei şi cerinţelor vremii, pentru reîntoarcerea la adevăratul apostolat; restaurarea monahismului românesc în toată puterea frumuseţii şi misiunii sale; reorganizarea învăţământului teologic spre a face posibilă promovarea vocaţiei preoţeşti; perfecţionarea mijloacelor şi metodelor de lucrarea pastoral-misionară a clerului potrivit năzuinţelor de pace, iubire şi întrajutorare ale credincioşilor; reîntregirea bisericească şi revenirea fraţilor greco-catolici din Transilvania la matca ortodoxă, de la care s-au desprins prin Unirea de la 1700; reînnodarea legăturilor frăţeşti cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relaţiilor ecumenice cu Bisericile creştine, tratând cu respect popoarele necreştine, şi altele.

Înţeles şi sprijinit de membrii Sfântului Sinod - între care se numărau personalităţi de seamă ale Bisericii noastre, precum mitropoliţii Nicolae Bălan de la Sibiu, Sebastian Rusan de la Iaşi, Firmilian Marin de la Craiova, Vasile Lăzărescu de la Timişoara, şi episcopii Nicolae Colan de la Cluj, Chesarie Păunescu de la Galaţi, Nicolae Popovici de la Oradea, Andrei Magier de la Arad, Teofil Herineanu de la Roman, ajutat cu pricepere şi devotament de cei doi episcopi vicari ai săi, pe care şi i-a luat colaboratori apropiaţi - arhiereii Antim Târgovişteanu, apoi arhiepiscop al Dunării de Jos, şi Teoctist Botoşeneanu, mai târziu episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei şi apoi al Moldovei, iar în prezent Patriarh al României -, ascultat de clerul de mir şi monahal care şi-a înmulţit vredniciile în ogorul dohovnicesc şi pastoral, iubit şi respectat de credincioşi care şi-au îndeplinit cu jertfelnicie datoriile lor creştineşti, Patriarhul Justinian, aflat în plină vigoare a puterilor, la vârsta de 47 de ani, energic şi dinamic, cu experienţă de conducere, a pus cu hotărâre în aplicare acest program care a înlesnit Bisericii să rămână în rosturile ei şi să străbată deceniile de dictatură ateistă cu roade bogate şi frumoase, care se văd până astăzi, împlinindu-şi misiunea sfântă în viaţa poporului român.
 

Noua legislaţie bisericească

entru a pune în aplicare acest program, era nevoie de un cadru nou legal, care să stabilească atribuţiile şi răspunderile tuturor celor angrenaţi în lucrarea Bisericii. Vechile reglementări, fixate prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi Statutul anexat la ea, din 6 mai 1925, îşi pierduseră actualitatea în noile condiţii şi trebuiau revizuite. De aceea, imediat după instalare, Patriarhul Justinian, cu asentimentul membrilor Sfântului Sinod, a purces într-un răstimp scurt, pentru că timpul nu pregeta, la elaborarea unui nou Statut care să asigure temelia canonică noii organizări şi lucrări a Bisericii, ale cărui principii fundamentale sunt valabile şi astăzi: autocefalia, autonomia, sinodalitatea sau sobornicitatea, participarea largă a credincioşilor la viaţa bisericească şi altele. În această grea lucrare, Patriarhul Justinian s-a bazat pe bogata şi vasta sa experienţă, dar şi pe sprijinul şi colaborarea unor sfetnici preţioşi, din rândul profesorilor de teologie, specialişti în drept canonic şi bisericesc.

La elaborarea noului statut, Patriarhul Justinian a vegheat ca să nu se inoveze nimic, adică să nu se introducă rânduieli şi principii străine de misiunea Bisericii, ci să se caute cele mai bune căi pentru îmbinarea prezentului cu trecutul glorios al Bisericii strămoşeşti. Meritul Patriarhului Justinian la întocmirea noului Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, pe care Sfântul Sinod l-a votat în şedinţele sale din 19 şi 20 octombrie 1948, constă în faptul, pe de o parte, că a sesizat limitele unor reglementări ale vechiului Statut care îngrădeau afirmarea deplină a principiilor fundamentale canonice şi a luat măsuri pentru înlăturarea acestor limite, iar pe de altă parte, că a eliminat acele dispoziţii care nu-şi dovediseră utilitatea în intervalul 1925-1948. Totodată, Patriarhul Justinian s-a îngrijit ca toţi cei cărora Statutul le-a încredinţat competenţe în exercitarea autorităţii bisericeşti să-şi înţeleagă bine atribuţiile, dar mai ales cu aceeaşi competenţă să se exercite corespunzător, astfel încât toate problemele să fie soluţionate în mod unitar în toată Biserica Ortodoxă Română.

Patriarhul Justinian a depus apoi o muncă stăruitoare pentru ca principiile fundamentale şi dispoziţiile mai importante din Statut - legea de bază a Bisericii - să fie dezvoltate în regulamente speciale - privind atribuţiile organelor centrale bisericeşti, numirea, transferarea şi disciplina clerului, învăţământul teologic, administrarea averilor bisericeşti, organizarea vieţii monahale şi altele - pe care le-a aplicat treptat până în anul 1953. Alături de Stat, aceste regulamente - 12 la număr - au pus în valoare, în toată importanţa lor, nu numai principiile fundamentale care asigură sub raport canonic unitatea Bisericii, dar şi competenţa fiecărui organ central şi local, deliberativ şi executiv, colegial şi individual, pentru ca respectându-şi fiecare sfera de atribuţii să se înlăture atât imixtiunile, cât şi neglijenţele păgubitoare în desfăşurarea activităţii bisericeşti.

În anul 1953, toată această operă de legiferare a fost încheiată şi a fost publicată, ca un cod de legiuiri bisericeşti, sub titlul: "Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Patriarul Justinian 1948-1953".

Dar Patriarhul Justinian nu s-a mulţumit să înzestreze Biserica cu o legislaţie în care a prevăzut principiile fundamentale canonice şi atribuţiile organelor centrale şi locale bisericeşti, ci a vegheat ca Biserica Ortodoxă Română să-şi exercite, ca Biserică autocefală şi autonomă, toate drepturile ce-i revin în baza acestei situaţii canonice.

Aşadar, Patriarhul Justinian s-a ostenit şi a reuşit să asigure Bisericii noastre o legislaţie din cele mai avansate, dar întemeiată pe nezdruncinate principii canonice fundamentale. Ceea ce defineşte întreaga operă legislativă a Patriarhului Justinian este reflectarea clară a realităţii, ancorarea solidă pe temeliile valabile ale tradiţiei şi angajarea fermă pe linia misiunii Bisericii. Ea a stat la baza bogatului patrimoniu de realizări pe care l-a acumulat Biserica în deceniile arhipăstoririi sale.

Reîntregirea Bisericii strămoşeşti

e ştie că în masa omogenă a credincioşilor Bisericii româneşti exista o insulă creată artificial prin vitregia vremurilor trecute: Biserica greco-catolică din Ardeal. Pentru a repara această nedreptate istorică, Patriarhul Justinian, încă de la instalarea sa în scaun, a adresat fraţilor greco-catolici chemarea de a reveni la sânul Bisericii strămoşeşti. Dar ceea ce a ridicat valoarea acestei chemări este că ea a fost făcută în duhul celei mai calde iubiri duhovniceşti şi frăţeşti.

Li s-a adresat nu cu învinuiri sau reproşuri, ci cu iubire de părinte care nu găseşte nici o vină fiului depărtat, ci se mistuie de dorul de a-l vedea mai repede în braţele sale. I-a privit nu ca pe nişte străini de turma sa cuvântătoare, ci ca pe "alte oi" ale sale. De fapt, amăgiţi în trecut, ei nu se depărtaseră decât administrativ, nu şi duhovniceşte de comunitatea ortodoxă românească. Păstrându-şi intacte sentimentul naţional şi conştiinţa ortodoxă, ei au rămas cu inima şi cu sufletul lor fii ai Bisericii strămoşeşti.

La chemarea caldă a Patriarhului Justinian, în sufletele acestor fraţi s-au răscolit năzuinţe vechi şi neîmplinite. Tot dorul întoarcerii acasă, la vatra credinţei strămoşeşti, care pârjolise inimile părinţilor şi strămoşilor vreme de două veacuri şi jumătate, se aprindea acum din nou. Şi astfel, la 1 octombrie 1948, s-au adunat la Cluj delegaţi a peste 400 de preoţi şi protopopi greco-catolici, care au declarat răspicat că vor să se întoarcă la matca Bisericii Ortodoxe Române. Apoi, la 3 octombrie, acelaşi an, trimişii lor s-au prezentat la Bucureşti, înaintea Sfântului Sinod, cu rugămintea de a fi primiţi în sânul dreptei credinţe. Sfântul Sinod le-a răspuns cu părintească dragoste şi a hotărât să primească în rândul slujitorilor şi închinătorilor altarelor străbune pe toţi cei care vor mărturisi că rup legăturile nefireşti din trecutul care i-au ţinut despărţiţi de fraţii lor ortodocşi.

În ziua de 21 octombrie 1948, a avut loc la Alba Iulia o mare Adunare populară la care au luat parte peste 20.000 de clerici şi credincioşi greco-catolici din întreaga Transilvanie. În cadrul acestei mari adunări s-a săvârşit reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române, prin reîntoarcerea la vatra credinţei străbune a urmaşilor celor care fuseseră înşelaţi şi despărţiţi de lângă altarul dreptei credinţe.

De neuitat a rămas clipa în care, lângă zidurile fostelor temniţe împărăteşti din cetatea Bălgradului, în preajma locului sfinţit prin jertfele atâtor martiri ai poporului nostru pentru libertate şi dreptate, mii şi mii de glasuri, cutremurate de măreţia actului pe care-l trăiau atunci, au rostit legământul de credinţă către Biserica Ortodoxă Română.

"În faţa lui Dumnezeu-Atotţiitorul, a întregului popor şi a conştiinţei noastre, noi, foştii păstori şi fii duhovniceşti ai Bisericii Române, ne legăm şi ne juruim, azi, 21 octombrie 1948, aici, în cetatea Bălgradului Ortodoxiei noastre străbune, să rupem odată pentru totdeauna legăturile care ne-au fost impuse prin silnicie la 1700.

Ne legăm şi ne juruim, la capătul unui adânc proces de conştiinţă - ascultând glasul sfătuitor al strămoşilor noştri şi chemarea părintească a Întâistătătorului Bisericii dreptmăritoare - să ne întoarcem la Altarul Ortodoxiei străbune, să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Ne legăm şi ne juruim să dăm ascultare întru toate Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi tuturor învăţăturilor de credinţă şi canoanelor Bisericii Răsăritene".

Iar Întâistătătorul Bisericii noastre, Patriarhul Justinian, a înfăţişat atunci, în Catedrala Reîntregirii bisericeşti din Alba-Iulia, însufleţirea cu care ierarhii, clerul şi credincioşii ortodocşi întâmpinau pe fraţii reveniţi la vatra credinţei strămoşeşti: "Cu mare bucurie duhovnicească şi cu aleasă dragoste părintească primim la sânul cald al Bisericii Ortodoxe Române pe toţi fraţii siliţi de vitregia vremurilor trecute să se răsleţească de Ortodoxie. Şi socotind noi rupte şi fără putere vechile declaraţii de unitate, împreună cu iscăliturile şi peceţile lor, încredinţăm pe aceşti fii şi fraţi iubiţi că vor afla de acum înainte părintească ocrotire din partea noastră a tuturor".

Prin revenirea românilor uniţi la Ortodoxie, Patriarhul Justinian a închegat sub cârja sa înţeleaptă şi iubitoare, o Biserică mare, compactă şi viguroasă, încadrând în aceeaşi matcă unitatea spirituală şi unitatea noastră naţională.

Reorganizarea învăţământului teologic

ână în anul 1948, învăţământul teologic nu era organizat în mod unitar şi se depărtase oarecum de cerinţele Bisericii, pentru că nu se afla sub directa ei conducere şi îndrumare. Prin legea pentru regimul general al cultelor din 4 august 1948, şcolile teologice de toate gradele au fost trecute în grija cultului respectiv. Pe temeiul acestei legi, învăţământul teologic ortodox a intrat sub oblăduirea Bisericii. Ca urmare, Patriarhul Justinian a procedat la reorganizarea învăţământului teologic pe baze noi, printr-un regulament special, unic pentru toate tipurile de şcoli teologice, aprobat de Sfântul Sinod în 1952 şi revizuit în 1965, astfel încât să-şi îndeplinească cu mai mult folos rostul său în viaţa credincioşilor.

Cea dintâi consecinţă a trecerii învăţământului teologic sub jurisdicţia Bisericii a fost eliminarea spiritului laic din pregătirea elevilor şi studenţilor şi adaptarea ei la noile îndatoriri pastorale şi misionare ale clerului. Totodată, munca profesorilor a fost orientată spre promovarea vocaţiei preoţeşti, accentul punându-se pe latura practică şi socială a doctrinei creştine. Aceasta s-a realizat prin revizuirea planului de învăţământ şi înduhovnicirea programei analitice, încadrarea personalului didactic şi educativ în disciplina clericală, îmbisericirea vieţii de internat, îmbinarea studiului cu rugăciunea şi meditaţia, aplicarea cunoştinţelor teoretice în practica liturgică, omiletică, catehetică şi misionară a elevilor şi studenţilor în vederea dobândirii deprinderilor slujirii preoţeşti, întărirea sentimentului religios, a convingerilor ortodoxe şi devotamentului faţă de Biserică, cultivarea respectului faţă de tradiţiile româneşti, a iubirii de ţară şi neam. Noua orientare n-a însemnat introducerea unei inovaţii în viaţa Bisericii. Dimpotrivă, a fost o reluare a tradiţiei ortodoxe care n-a cunoscut şcoli teologice desprinse de autoritatea bisericească şi n-a separat niciodată învăţământul teologic de practica şi adevărata trăire creştină. Mai mult, experienţa din trecut arătase îndeajuns cât de păgubitoare este primirea în cler a celor fără vocaţie şi cât de greşit este a crede că erudiţia face pe teolog. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, misiunea preoţească presupune întâi chemare şi convertire şi numai după aceea pregătire şi consacrare, iar cei neconvertiţi şi inapţi nu pot fi chemaţi şi pregătiţi pentru Sfânta Taină  a Hirotoniei.

Pe baza noilor reglementări, Biserica noastră şi-a organizat trei tipuri de şcoli teologice: şcoli de cântăreţi bisericeşti, cu durata de doi ani; seminarii teologice, cu durata de trei ani, şcolarizând absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi bisericeşti, şi institute teologice de grad universitar, cu durata de patru ani, pentru absolvenţii seminariilor teologice.

În perioada arhipăstoririi Patriarhalului Justinian şi încă câţiva ani după aceea, până în 1990, au funcţionat şase şcoli de cântăreţi şi seminarii teologice, la Bucureşti, Buzău, Mânăstirea Neamţ, Cluj, Craiova şi Caransebeş, câte unul pentru fiecare mitropolie, şi două institute teologice de grad universitar, la Bucureşti şi Sibiu (între 1948- 1952 a funcţionat un institut teologic de grad universitar şi la Cluj), la care au fost încadraţi şi profesori valoroşi de la fostele facultăţi de teologie din Cernăuţi şi Chişinău. Între anii 1949-1959 a funcţionat şi un seminar teologic special la Curtea de Argeş, cu o durată de trei ani, care a pregătit preoţi pentru parohiile mici din Ardeal şi Banat.

Pe timpul celor cinci ani de studii la seminar, elevii au primit cunoştinţe de teologie şi de cultură generală, istorie bisericească, muzică, limbi clasice şi moderne. Cei mai buni licenţiaţi în teologie au putut urma cursurile de doctorat, cu durate de trei ani, pe lângă Institutul Teologic din Bucureşti. Până în anul 1975, au fost proclamaţi 20 de doctori în teologie, iar alţii au obţinut doctoratul în străinătate, echivalându-şi apoi titlul la Bucureşti. Prin grija Patriarhului Justinian, la Institutul Teologic din Bucureşti şi într-o măsură mai mică la cel din Sibiu, au frecventat şi studenţi străini, cu burse date de Patriarhia Română. La rândul lor, teologi români au beneficiat de burse la diferite facultăţi de peste hotare, oferite de Consiliul Ecumenic al Bisericilor sau de unele Biserici locale.

Odată cu preluarea şcolilor teologice sub părinteasca ei oblăduire, Biserica şi-a asumat şi îndatorirea de a se îngriji de crearea condiţiilor materiale necesare bunei lor funcţionări. Între altele, s-au înfiinţat biblioteci înzestrate cu literatură teologică românească şi cu publicaţii şi cărţi teologice în alte limbi. Studenţilor şi elevilor merituoşi şi săraci li s-a asigurat întreţinere gratuită din bugetele Centrelor eparhiale, acordându-li-se la nevoie şi ajutor pentru îmbrăcăminte, cărţi, îngrijirea sănătăţii, pentru excursii şi călătorii de studii.

Reorganizarea învăţământului teologic a izvorât din dorinţa Patriarhului Justinian şi a membrilor Sfântului Sinod de a da Bisericii slujitori luminaţi şi vrednici, în stare să păstreze comorile credinţei şi să învioreze viaţa religioasă în parohiile şi mânăstirile noastre. Dar a pornit şi din necesitatea de a scoate învăţământul teologic din turnul de fildeş al speculaţiilor abstracte şi a-l călăuzi spre mărgăritarul de mare preţ al iubirii aproapelui, prin fapte bune, singura virtute care dă valoare socială tezaurului dogmatic şi moral al Ortodoxiei.

Din această perspectivă, am putea spune că institutele teologice de grad universitar sunt ctitorii ale Patriarhului Justinian, menite să valorifice latura socială a doctrinei creştine, spre a înzestra Biserica cu slujitori activi şi capabili să satisfacă trebuinţele sufleteşti ale credincioşilor.

Cunoscând pregătirea teologică înaltă a corpului didactic universitar, Patriarhul Justinian s-a înconjurat de profesorii institutelor teologice, între care se numărau mari gânditori şi educatori creştini, precum Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Liviu Stan, Teodor M. Popescu, Nicolae Chiţescu, Dumitru Fecioru, Emilian Vasilescu, Vladimir Prelipceanu şi alţii, pe care-i socotea colaboratorii săi apropiaţi şi de la care aştepta răspunsuri la grelele probleme ale teologiei contemporane. Era pentru prima dată când un patriarh al Bisericii noastre trata şcoala superioară de teologie cu atâta afecţiune şi încredere. Grija Patriarhului Justinian de a asigura un bun început învăţământului teologic universitar se vede şi din faptul că între anii 1950-1954 a încredinţat răspunderea de rector al Institutului teologic din Bucureşti episcopului său vicar, P.S. Teoctist Botoşeneanul. Semnificativ este că P.S. Teoctist Botoşeneanul şi-a început munca de rector prin sfinţirea la 14 mai 1950 a bisericii Sfânta Ecaterina, consacrată de Patriarhul Justinian ca paraclis pentru practica liturgică a studenţilor acestui institut.

Luând în consideraţie meritele excepţionale ale Patriarhului Justinian în toate domeniile activităţii bisericeşti şi în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru contribuţia sa deosebită la organizarea şi îndrumarea învăţământului teologic, la 15 septembrie 1976, Consiliul profesoral al Institutului teologic din Bucureşti i-a acordat titlul academic de "Doctor honoris causa". Peste timp, cu prilejul aniversării centenarului naşterii sale, Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor a aprobat, la 23 ianuarie 2001, propunerea Facultăţii de teologie din Bucureşti, ca de acum înainte această facultate să poarte numele "Patriarhul Justinian Marina". Sfântul Sinod, întrunit în zilele de 19-20 februarie 2001, a luat act cu bucurie de acest demers, ce se înscrie în spiritul tradiţiei şi învăţăturii noastre de a ne cinsti după vrednicie părinţii şi înaintaşii, menit să păstreze vie în conştiinţa viitoarelor generaţii de preoţi şi studenţi amintirea acestui mare patriarh, care a ilustrat cu strălucire viaţa şi istoria Bisericii Ortodoxe Române în ultimul secol al celui de-al doilea mileniu.
 

Sporirea zelului pastoral al preoţilor

iserica avea nevoie urgentă şi de slujitori cu zel pastoral, care să purceadă neîntârziat la lucru, fapt pentru care Patriarhul Justinian şi-a îndreptat atenţia, paralel cu elaborarea noii legislaţii bisericeşti şi reorganizarea învăţământului teologic, spre cler. Deşi din punct de vedere teologic şi intelectual, clerul era bine pregătit, el avea totuşi nevoie de îndrumare în problemele pastoraţiei, spre a fi în pas cu cerinţele vieţii religioase şi sociale ale vremii.

O înţelegere greşită a rostului Bisericii în lume făcuse pe unii preoţi să uite că sunt "sarea pământului" şi "lumina lumii" şi nu se aplecau întotdeauna cu dragoste şi cu abnegaţie la suferinţele şi neajunsurile credincioşilor. De aceea, Patriarhul Justinian a pus în faţa clerului principiile Apostolatului social, potrivit căruia credincioşii trebuie să fie în atenţia Bisericii, nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul lor. A te îngriji numai de suflet şi a neglija nevoile trupeşti ale credincioşilor, a le vorbi acestora numai de viaţa de dincolo, fără a te ocupa şi de viaţa lor pământească - spunea Patriarhul Justinian - înseamnă a nu lucra cu succes nici pentru atingerea scopului final al rostului Bisericii: mântuirea sufletului. Viaţa veşnică, mântuirea se arvunesc aici pe pământ. Aşa a lucrat Biserica patristică şi aceasta este şi porunca evanghelică. Înapoi deci la Sf. Scriptură şi la Sf. Tradiţie - îndemna Patriarhul Justinian - care îmbina grija de sufletul credincioşilor cu cea pentru viaţa lor pământească, apostolatul duhovnicesc cu apostolatul social.

Pentru aceasta, începând cu luna ianuarie 1949, Patriahul Justinian a chemat clerul la cursurile de îndrumare pastorală şi misionară şi la conferinţele preoţeşti, care erau o prelungire a acestor cursuri, pentru reîmprospătarea zelului pastoral. Cursurile de îndrumare pastorală şi misionară s-au ţinut, până în 1952, la Bucureşti, Sibiu, Cluj şi Arad, din 1952 până în 1962, la Bucureşti, Sibiu, un timp şi la Curtea de Argeş, din 1962 la Curtea de Argeş, iar din 1971 la Bucureşti. La aceste cursuri, care aveau, la început, o durată de două luni, apoi de o lună, au fost chemaţi preoţii din toată ţara, după o activitate pastorală de cel puţin cinci ani. Prin prelegerile susţinute de profesori de la Institutele teologice, ele au urmărit, în primul rând, ridicarea profesională a clerului, al cărui suflet trebuie hrănit continuu cu lumina credinţei, cu căldura sfatului şi cu puterea exemplului, spre a înmulţi între credincioşi roadele Duhului. Accentul principal s-a pus, aşadar, pe reîmprospătarea şi completarea cunoştinţelor teologice, revizuirea şi îmbunătăţirea metodelor pastorale, omiletice, catehetice şi misionare, uniformizarea săvârşirii sfintelor slujbe, deprinderea cântării psaltice omofone şi pe reluarea contactului direct cu izvoarele credinţei, Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, din care erau scoase, pentru edificare, cele mai potrivite îndemnuri şi exemple.

Aceluiaşi scop pastoral, misionar şi social i-au fost hărăzite şi conferinţele preoţeşti, care se ţineau, la început, o dată pe lună, apoi din două în două luni, la sediul fiecărei protoierii, motiv pentru care s-au mai numit şi conferinţe protopopeşti. La ele participau toţi preoţii şi diaconii de la parohii, precum şi stareţii şi stareţele mânăstirilor şi schiturilor din cuprinsul protopopiatului. Pentru o cât mai competentă îndrumare, conferinţele erau prezidate de către episcopi, vicari eparhiali, consilieri referenţi şi profesori de la cele două institute teologice din ţară. Datorită bunei lor organizări, aceste conferinţe au constituit adevărate popasuri duhovniceşti închinate întâlnirii frăţeşti, consfătuirilor profesionale, schimbului de experienţă, verificării activităţii, lămuririi problemelor teoretice şi practice ridicate de realităţile vieţii, legăturii cu chiriarhul locului.

Prin cursurile de îndrumare pastorală şi misionară, completate de conferinţele preoţeşti, Patriarhul Justinian a legat mai strâns clerul de nevoile Bisericii şi l-a desprins să acţioneze în unitate cu ierarhia superioară. Strângându-şi rândurile în jurul conducerii canonice al Bisericii, clerul şi-a sporit disciplina şi a căutat să împlinească cu râvnă şi fără zăbavă toate îndrumările primite din partea Sfântului Sinod. Acest spirit s-a răsfrânt pozitiv asupra vieţii şi activităţii Bisericii noastră, ferind-o de dezbinări şi rătăciri primejdioase şi ajutând-o să-şi păstreze unitatea de simţire şi de credinţă.

Chemarea monahismului la viaţă nouă

unoscând bine rolul însemnat al monahismului în zidirea spirituală a neamului nostru, Patriarhul Justinian a chemat cinul monahal la viaţă nouă, care lâncezise în unele mânăstiri şi schituri, potrivit regulilor Sf. Vasile cel Mare şi spiritului evanghelic al jertfelniciei pentru aproapele. În acest scop, Patriarhul Justinian a stabilit un program de măsuri pentru primenirea vieţii monahale în duhul autentic al Evangheliei lui Hristos, astfel încât monahii să devină nu numai modele de înaltă trăire creştină, dar să şi slujească cu rugăciunea şi munca lor idealurile Bisericii şi omenirii. Punctele principale ale acestui program, înscrise în Statutul din 1949 şi dezvoltate în Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale din 1953, revizuit în 1959, erau: viaţă morală desăvârşită, muncă organizată, misionarism religios şi social, cultură întinsă, orientare spre viaţa de obşte, aşa cum cere toată predania de veacuri a monahismului.

Pentru punerea în practică a acestui program, mai întâi, Patriarhul Justinian a înfiinţat în toate mânăstirile mari, şcoli monahale, cu durata cursurilor de trei ani, prin care monahii şi monahiile au dobândit, pe de o parte, cunoştinţe religioase cu caracter general, noţiuni de muzică bisericească psaltică, de tipic şi liturgică, precum şi de administraţie mânăstirească, iar pe de altă parte, calificarea în atelierele mânăstirilor în una din următoarele îndeletniciri practice: croitorie, pictură, sculptură, tâmplărie, ceramică, împletituri, broderie artistică, cusături naţionale, tricotaje, covoare. Nimeni nu primea certificatul de absolvire a şcolii monahale dacă nu obţinea şi atestatul de calificare într-un meşteşug învăţat în atelierul mânăstirii.

Şcolile monahale s-au dovedit un mijloc eficient pentru ridicarea pregătirii cultural-religioase a călugărilor şi călugăriţelor, dându-le în acelaşi timp posibilitatea însuşirii unui meşteşug de pe urma căruia să poată deveni un factor productiv în viaţa obştească a mânăstirii. Atelierele mânăstirilor au ajuns în scurt timp să satisfacă în întregime nevoile Bisericii, îndeosebi în ce priveşte confecţionarea de stofe preoţeşti şi odăjdii bisericeşti, iar în unele ramuri de producţie, cum este cea a covoarelor naţionale sau ţesăturilor şi broderiei artistice, realizările lor să fie apreciate în ţară şi chiar peste hotare.

Dar pentru ca lucrarea de înnoire a vieţii monahale să fie de calitate şi cu efect de durată, era nevoie de personal de conducere pentru administrarea mânăstirilor şi de cadre didactice pentru şcolile monahale, recrutate din elemente conştiente de importanţa monahismului în misiunea Bisericii şi în susţinerea sentimentului religios printre credincioşi. În acest scop, Patriarhul Justinian a înfiinţat trei seminarii monahale: două pentru călugăriţe, la mânăstirile Agapia şi Hurezi, şi unul pentru călugări la mânăstirea Neamţ. Ele erau şcoli teologice liceale, cu durata cursurilor de patru ani, şi dădeau posibilitatea absolvenţilor lor să urmeze Institutul teologic de grad universitar.

Mulţi călugări şi călugăriţe, în special dintre cei tineri, au absolvit Seminarul monahal, iar o bună parte din ei au urmat Institutul teologic, devenind licenţiaţi în teologie. Dintre aceştia, unii au urmat cursurile de doctorat în teologie, iar alţii au fost trimişi să-şi continue studiile teologice în străinătate. Toţi aceştia au îndeplinit funcţii de răspundere în conducerea mânăstirilor, făcând cinste Bisericii şi ţării. Prin acest tip nou de şcoală teologică, care era seminarul monahal, s-a creat în scurt timp "o elită călugărească", misionari conştienţi şi bine instruiţi, care au dus lumina Sf.Scripturi miilor de vieţuitori din obştile mânăstirilor noastre şi au format din rândurile lor călugăriţe şi călugări devotaţi muncii şi rugăciunii.

Prin introducerea şi intensificarea vieţii de obşte, prin înfiinţarea de şcoli monahale şi de seminarii monahale, prin crearea de ateliere mânăstireşti, s-a îmbunătăţit simţitor viaţa duhovnicească în mânăstiri. Nimic n-a fost neglijat: nici rugăciunea, nici luminarea minţii, prin ştiinţa de carte, nici munca prin specializarea într-o meserie. Organizaţi în unităţi disciplinate de rugăciune şi muncă, monahii şi monahiile s-au ridicat la viaţă duhovnicească aleasă şi preocupări de adâncire tot mai temeinică a izvoarelor Ortodoxiei şi a ştiinţei teologice, prin citirea operelor Sf. Părinţi şi a cărţilor şi revistelor editate sub îngrijirea Sf. Sinod sau a celor mai vechi, păstrate cu grijă în bibliotecile mânăstirilor.

Canonizarea unor sfinţi români

ocotind că îşi face o sfântă datorie faţă de evlavia adâncă a credincioşilor Bisericii noastre şi dă expresie rugilor lor fierbinţi către Atotputernicul Dumnezeu, după pilda şi modelul sfinţilor de pretutindeni şi a celor de pe pământul românesc, care le luminează calea mântuirii ca nişte făclii cereşti, Patriarhul Justinian a iniţiat în 1950 şi 1955 canonizarea unor sfinţi români, lucrare ce se înscrie la loc de cinste în cununa împlinirilor arhieriei sale, bine cunoscute de toţi.

După lucrări pregătitoare, desfăşurate cu implicarea directă a Patriarhului Justinian, constând din studierea amănunţită a propunerilor de canonizare, întocmirea tomosurilor sinodale şi stabilirea rânduielilor tipiconale, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât canonizarea unor mucenici, mărturisitori şi cuvioşi români, precum şi generalizarea în întreaga Biserică a cultului unor sfinţi care s-au bucurat până atunci de cinstire locală. Apoi, în perioada 10-23 octombrie 1955, în cadrul marilor serbări religioase dedicate aniversării a 70 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, la care au participat şi delegaţi ai unor Biserici ortodoxe surori, a avut loc proclamarea solemnă a sfinţilor români canonizaţi prin hotărârea sinodală din 1950: Sf. Ierarh Calinic de Cernica (11 aprilie), Sf. Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, Mitropoliţii Transilvaniei (24 aprilie), Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Mucenicul Oprea din Sălişte (21 octombrie). Un an mai târziu, în 1956, s-a procedat şi la canonizarea solemnă a Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie). Tot acum s-a proclamat şi generalizarea în întreaga Biserică Ortodoxă Română a cultului Sf. Mucenic Ioan Valahul, de neam român, canonizat de Patriarhia Ecumenică încă din anul 1662, de la sfârşitul său martiric, şi înscris în calendar la 12 mai, precum şi a cultului unor sfinţi de neam străin, cu cinstire locală şi cu moaşte în ţara noastră: Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), Sf. Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi (14 octombrie), Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş (7 decembrie), Sf. Grigorie Decapolitul de le Bistriţa-Vâlcea (20 noiembrie), Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din Bucureşti (27 octombrie) şi Sf. Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (26 decembrie).

Actul proclamării solemne a canonizării unor sfinţi români şi generalizarea cultului sfinţilor cu cinstire locală, pe care l-a săvârşit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1955 şi 1956, la iniţiativa Patriarhului Justinian, a avut un puternic ecou în conştiinţa credincioşilor şi a înviorat evlavia străbună. A fost un prilej de rară bucurie duhovnicească pentru credincioşi ortodocşi români să-i vadă preţuiţi de Biserică pe cei din neamul lor care s-au învrednicit de cinstea cea mare a sfinţeniei. Convinşi de folosul rugăciunilor pe care ei le înalţă, cu inima curată, către sfinţii pământului românesc, pentru toate trebuinţele, credincioşii aprind de atunci candele nestinse la icoanele şi raclele lor, iar mânăstirile cinstite cu moaştele şi cultul sfinţilor români au devenit locuri de pelerinaj şi de întărire duhovnicească. Canonizarea acestor luceferi ai credinţei din străbuni, după toate rânduielile canonice şi liturgice, a ridicat la o nouă strălucire Ortodoxia românească. Sfinţii autohtoni au legat şi mai mult pe credincioşi de Biserica lor ortodoxă. Ei au legat şi Biserica noastră de celelalte Biserici ortodoxe surori, dornice să cunoască şi să cinstească împreună pe aceşti aleşi ai Domnului.
 

Promovarea culturii teologice
Cartea şi tiparul bisericesc

nnoitor de viaţă bisericească, Patriarhul Justinian a fost deschizător de drumuri şi în teologie. Dacă se poate vorbi de o teologie românească, vârsta ei nu poate fi plasată în afara hotarelor vremii Patriarhului Justinian. Adăugarea tezaurului naţional la izvoarele revelaţiei divine - Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie - pentru definirea învăţăturii de credinţă ortodoxă în noul context al vieţii româneşti, constituie fără îndoială originalitatea teologiei noastre din acei ani.

Pusă în slujba Bisericii, teologia a fost adusă şi în sfera vieţii. Literatura teologică s-a îmbogăţit cu lucrări noi în toate ramurile - istorie, doctrină, cult, organizare bisericească ţinând seamă de nevoile preoţilor şi credincioşilor. Dacă în lucrările tipărite până în 1948 se făcea o teologie orientată cu precădere spre erudiţie, ruptă de cele mai multe ori de viaţă, după această dată, sub îndrumarea Patriarhului Justinian şi a Sfântului Sinod, s-a ţinut seamă de nevoile reale ale Bisericii. De asemenea, în timp ce literatura de până acum era prea puţin deschisă spre ecumenism, lucrările de teologie care apar în aceşti ani au în vedere aspiraţiile de înţelegere şi colaborare ale Bisericilor şi popoarelor pentru slujirea marilor idealuri ale omenirii contemporane.

Este greu de prezentat o listă a lucrărilor de teologie propriu-zise apărute în această perioadă. De aceea ne vom limita să amintim la loc de cinste Apostolatul Social al Patriarhului Justinian, tipărit în 12 volume (1948 - 1976), care tratează probleme cu caracter pastoral-misionar; liturgic, omiletic, catehetic, ecumenic, puse la îndemâna preoţilor şi credincioşilor. De asemenea, unii ierarhi şi profesori de teologie au publicat, pe lângă culegeri de predici, cuvântări, pastorale, şi studii aprofundate de teologie - biblică, istorică, sistematică, practică - şi volume omagiale şi comemorative, care reprezintă o contribuţie originală la progresul culturii teologice şi la sporirea prestigiului Bisericii noastre, unele dintre ele având răsunet în întreaga creştinătate.

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a dat şi ea la lumină aproape toate cărţile de slujbă (Psaltirea, Molitfelnicul, Triodul, Mineele, Apostolul, Catavasierul, Vecernierul, Utrenierul, Liturghierul, Prohodul, Tâlcuirea Evangheliilor, Cazaniile duminicale, Vieţile Sfinţilor etc.), precum şi cărţi de rugăciune, de învăţătură creştină şi de zidire sufletească, calendare bisericeşti şi mai presus de toate două ediţii integrale ale Bibliei, în 1968 şi 1975, în tiraje de masă, sporind tezaurul de cultură şi hrană duhovnicească a credincioşilor. S-au tipărit, de asemenea, monografii de biserici şi mânăstiri, albume ale colecţiilor de artă religioasă veche, lucrări de muzică bisericească pentru trebuinţele parohiilor şi altele.

Revistele bisericeşti, centrale şi mitropolitane, bine organizate şi editate, au fost sporite şi înnoite. Pe lângă vechile publicaţii, "Biserica Ortodoxă Română" de la Bucureşti şi "Telegraful Român" de la Sibiu, îmbunătăţite calitativ, s-au înfiinţat două noi reviste centrale, "Ortodoxia" şi "Studii Teologice", şi 5 reviste mitropolitane: "Glasul Bisericii", "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", "Mitropolia Ardealului", "Mitropolia Olteniei" şi "Mitropolia Banatului". Ele au publicat studii de teologie, de istorie bisericească şi de interes ecumenic. Toate au fost trimise în parohii şi mânăstiri, oferind clerului posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit problemele care preocupau Biserica şi lumea creştină. Din 1971, la Bucureşti a apărut şi un buletin informativ în limbile engleză şi franceză, cu ştiri din viaţa Bisericii noastre pentru parohiile ortodoxe române de peste hotare.

Sub arhipăstorirea Patriarhului Justinian, aşadar, cultura teologică s-a îmbogăţit şi s-a manifestat dinamic, dar sobru, asemenea spiritualităţii noastre ortodoxe. Axată pe bazele revelaţiei şi sorbind putere din învăţătura Sfintei Evanghelii şi din operele Sfinţilor Părinţi, ea a fost mai strâns legată de nevoile Bisericii decât teologia precedentă.

Restaurarea monumentelor istorice
Rectitoriri de biserici şi mânăstiri

atriarhul Justinian a fost şi un neîntrecut restaurator de monumente istorice bisericeşti mânăstiri şi biserici - pe care le-a reparat şi înfrumuseţat, şi un harnic ctitor de lăcaşuri sfinte. În Arhiepiscopia Bucureştilor aproape că a rectitorit toate mânăstirile existente, îmbrăcându-le în veşmânt nou. Peste tot s-au făcut reparaţii şi restaurări radicale la biserici, la clopotniţă, la zidul de împrejmuire, la anexele gospodăreşti, incluzând şi instalaţiile de apă, lumină şi canalizare, chiar şi la drumurile de acces. A vizitat de nenumărate ori toate şantierele de construcţii, îndrumând, controlând, ajutând cu râvnă şi cu dragoste şi oferind soluţii noi.

A alocat fonduri nu numai pentru restaurări de monumente istorice, dar a ajutat şi parohiile nevoiaşe pentru construiri şi reparaţii de biserici, case parohiale, împrejmuiri de cimitire. Multe construcţii începute şi neterminate din pricina războiului au primit acum ajutor financiar, sprijin tehnic şi mijloace eficiente de lucru. Rămâne în istoria Bisericii noastre harisma de neîntrecut gospodar a Patriarhului Justinian, care a creat o întreagă reţea de ateliere şi de servicii tehnice prin care a îndrumat în chip unitar şi armonios, în întreaga ţară, lucrarea de bună chivernisire a Casei Domnului.

Lista restaurărilor şi reparaţiilor de tot felul, în cuprinsul Patriarhiei Române, fie că e vorba de biserici de zid ori de lemn, la oraşe sau la sate, nu poate fi prezentată aici în întregime. Se poate spune însă că numărul lor e foarte mare. Aşa se şi explică înfăţişarea minunată pe care o au astăzi mânăstirile şi bisericile din ţară. Trebuie spus că la noi, datorită Patriarhului Justinian, grija faţă de lăcaşurile de cult, monumente istorice ori aşezăminte parohiale, s-a manifestat din plin ca în puţine ţări din lume. Iar dacă ne gândim că aceste biserici şi mânăstiri au fost îngrijite cu evlavie, dar şi cu seriozitate şi cu cheltuieli mari, ne dăm seama de efortul pe care l-au făcut Patriarhul Justinian şi Sfântul Sinod în aceşti ani. Arhitecţi şi ingineri ca D. Ionescu - Berechet, Ştefan Balş, Aurel Beleş, Horia Teodoru, Virgil Antonescu, Gr. Ionescu, cercetători ca V. Brătulescu, V. Drăguş, ori sculptori ca Grigorie Dumitrescu, sunt numai câţiva din sfetnicii şi colaboratorii la care a făcut apel Patriarhul Justinian pentru lucrările de restaurare şi înfrumuseţare a lăcaşurilor de cult. La unele s-a cerut intervenţii rapide, la altele s-a lucrat în etape.

Iată doar câteva monumente istorice bisericeşti din Arhiepiscopia Bucureştilor în restaurarea cărora Patriarhul Justinian s-a implicat direct, alocând sume mari şi cheltuind timp şi energie: mânăstirile Plumbuita, Antim, Schitul Maicilor, Radu Vodă, Cernica, Ţigăneşti, Căldăruşani, Ciorogârla, Ghighiu, Crivina, Pasărea, Suzana, Cheia, Sinaia, Crasna, Văleni, Dealu, Viforâta, Peştera Ialomicioarei, precum şi Catedrala din Târgovişte, şi bisericile bucureştene Colţea, Stavropoleos, Catedrala şi Paraclisul Patriarhal, Pitar Moşi, Sfântul Gheorghe - Nou, Sfântul Nicolae Vlădica, Parcul Domeniilor, Sfântul Elefterie, Domniţa Bălaşa, Sfântul Spiridon - Nou, ultimele două aflate în stare de prăbuşire din cauza slăbirii fundaţiilor.

Totodată, Patriarhul Justinian s-a îngrijit şi de conservarea unor vechi biserici de lemn, a căror folosinţă încetase, prin construirea în locul lor a unor biserici de zid. Mutându-le acolo unde nevoia o cerea, le-a salvat de la ruinare şi distrugere. Aşa au fost înzestrate cu biserici de lemn schiturile Techirghiol, Dragoslavele, Cricov-Jercălăi, Casa sanatorială a preoţilor din Olăneşti şi parohia Cermegeşti-Vâlcea.

La mânăstirile mari, monumente istorice, pentru a face cunoscute vizitatorilor vechimea şi specificul lor artistic, Patriarhul Justinian a înfiinţat posturi de ghizi, în care a numit, de regulă, tineri licenţiaţi în teologie - mireni şi monahi sau monahii - şi i-a pregătit prin cursuri speciale, ca să poată prezenta şi în limbi străine aceste valori bisericeşti şi naţionale.

Înţelegând ca nimeni altul că monumentele istorice bisericeşti se confundă cu însăşi geneza neamului nostru, ca produs al vieţii sale spirituale, că ele luminează drumul nostru prin istorie, vădind iubirea românului pentru tot ce este bun, drept şi frumos în lume, Patriarhul Justinian a găsit timp şi n-a cruţat energie ca să le restaureze, construind şi reparând, şi să le redea patrimoniului cultural naţional şi totodată tezaurului mântuitor al Ortodoxiei noastre.

Ocrotirea patrimoniului artistic bisericesc
Strădanii în domeniul artei religioase

mpodobirea bisericilor cu pictură, respectându-se canonul şi erminia bizantină, dar neexcluzând specificul local şi creaţia autohtonă, dozată cu gust, măsură şi rafinament, a fost de asemenea o preocupare constantă a Patriarhului Justinian. Au fost pictate şi restaurate pictural, în anii arhipăstoririi sale, sute de biserici, pe tot cuprinsul ţării, de către o echipă de pictori şi zugravi bisericeşti, în mare majoritate pregătiţi şi formaţi de Biserică. În anul 1950, Patriarhul Justinian a preluat de la Ministerul Cultelor, pe seama Patriarhiei, Comisia de pictură bisericească, iar în 1958, prin Decizie patriarhală, i-a stabilit competenţa şi atribuţiile în angajarea şi executarea lucrărilor de pictură.

Această Comisie, prezidată de unul din cei doi episcopi vicari patriarhali şi alcătuită din specialişti în domeniul artei religioase, între care s-au numărat profesorii I.D. Ştefănescu, Virgil Brătulescu, Gh. Popescu-Vâlcea, lucrând sub îndrumarea Patriarhului Justinian, a format de-a lungul a două decenii peste două sute de pictori şi restauratori, 160 de zugravi, 30 de pictori de icoane şi mozaicari, care au asigurat în bune condiţii tot volumul de lucrări de pictură în cuprinsul Patriarhiei Române. În 1950, de pildă, s-au executat 112 lucrări de pictură nouă în toată ţara, iar în 1955 numai Arhiepiscopia Bucureştilor avea deschise 60 de şantiere de pictură la bisericile sale.

Dintre pictorii şi lucrările de pictură mai de seamă din această perioadă amintim: Gh. Popescu (catedralele din Galaţi şi Constanţa, biserica Sf. Gheorghe din Piteşti), Nicolae N. Stoica (biserica Sf. Vineri Nouă din Bucureşti, biserica Mânăstirii Neamţ şi mai multe biserici din Sibiu), Ştefan Cantacuzino (biserica Sf. Treime din Bucureşti), Gh. Vânătoru (biserica Iancu Nou-Bălăneanu din Bucureşti, Sf. Împăraţi din Galaţi, biserica Mânăstirii Polovragi, paraclisul Episcopiei din Arad şi catedrala din Reşiţa), Iosif Keber (catedralele din Craiova, Câmpulung şi Sibiu, biserica Sf. Elefterie din Bucureşti), Iosif Vass (catedralele din Tecuci şi Cugir, diferite mozaicuri) Sofian Boghiu (biserica Mânăstirii Dealu, biserica din Predeal).

Nu se pot trece cu vederea lucrările de mare valoare artistică cu care Patriarhul Justinian a împodobit Reşedinţa Patriarhală, constând în decorarea holului principal cu scene din istoria Bisericii noastre, cu chipuri ale ierarhilor mai de seamă din cele trei provincii româneşti (în număr de 20) şi cu scene reprezentând intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, executate de un colectiv de pictori format din Costin Petrescu, V. Rudeanu, C. Şelariu, D. Petrescu şi Iosif Vass. Acestora li se adaugă cele două tablouri mari ale pictorului A. Bordenache din sala de şedinţe a Sfântului Sinod, privind solemnitatea reîntregirii bisericeşti din 1948. Lucrările de pictură au fost completate în mod fericit cu operele de sculptură ale lui Grigore Dumitrescu, care a executat, potrivit dorinţei Patriarhului Justinian, 26 de panouri în relief de clerici meşteşugari ce decorează holul principal şi ansamblul sculptural de mari proporţii, inclusiv ornamentaţia mobilierului, din sala sinodală, cu reuşite statuete de clerici, monahi şi monahii, realizate în lemn de cireş şi de păr, de o netăgăduită valoare artistică. Aceluiaşi sculptor i se datorează, printre altele, şi racla în care sunt aşezate moaştele Sf. Ierarh Calinic de la Mânăstirea Cernica, realizată în lemn de lămâi, cu scene în relief din viaţa sfântului, şi racla din lemn de paltin, păr şi palisandru, cu scene în relief, pentru moaştele Sf. Ierarh Iosif de la Partoş, din catedrala mitropolitană din Timişoara.

Patriarhul Justinian a întemeiat şi noi ateliere de obiecte bisericeşti pe lângă cele existente, pe care le-a dotat cu aparatură modernă, la Schitul Maicilor (pentru lucrări de metal, pictură şi email), Plumbuita (sculptură, tâmplărie, turnătorie de clopote), Ţigăneşti (ţesături de stofe şi covoare), Pasărea (veşminte preoţeşti), Ghighiu şi Ciorogârla (înrămat icoane). A înfiinţat, apoi, în cuprinsul Patriarhiei Române, muzee şi colecţii de obiecte bisericeşti cu valoare artistică, în număr de peste 50, îndeosebi în mânăstiri, dar şi pe lângă unele biserici parohiale, care aveau în 1973 un număr de 64 de ghizi şi custozi muzeali, pregătiţi prin cursuri speciale, pentru îndrumarea vizitatorilor. Dintre acestea, le menţionăm pe cele de la Antim, Cernica, Sinaia, Căldăruşani (Arhiepiscopia Bucureştilor), Neamţ, Secu, Suceviţa, Putna, Dragomirna (Mitropolia Moldovei), Hurezi, Tismana, Cozia (Mitropolia Olteniei), Timişoara, Arad (Mitropolia Banatului), biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, Sibiel (Mitropolia Ardealului). Tot din iniţiativa sa au luat fiinţă la Bucureşti şi în eparhii, centre de depozitare şi conservare a cărţilor vechi bisericeşti (secolele XVII - XIX) pentru a le feri de deteriorare şi înstrăinare, asigurându-se un cadru potrivit şi pentru folosirea lor de către cercetători. În acelaşi timp, s-au  publicat studii, monografii, albume şi pliante, cu reproduceri în culori şi cu text în limbi străine, între care volumul jubiliar tipărit cu prilejul împlinirii a 450 de ani de la sfinţirea Mânăstirii Curtea de Argeş ( 1517- 1967) şi cel dedicat Colecţiei de artă veche religioasă din Arhiepiscopia Timişoarei ( 1973).

Prin toate acestea, Patriarhul Justinian s-a arătat fidel păstrător al tradiţiei ortodoxe de împodobire a sfintelor lăcaşuri şi vrednic continuator al unor îndeletniciri artistice din trecut, în forme mereu înnoite, generatoare de emoţie artistică, dar mai ales de evlavie în viaţa credincioşilor, prin contactul lor nemijlocit cu frumosul religios.

Înfăptuiri administrative şi gospodăreşti

e latura administrativ-gospodărească, Patriarhul Justinian şi-a îndreptat, mai întâi, privirile către Centrul Patriarhal, împreunând sub o unică conducere toate compartimentele sale, oarecum separate până atunci: Cancelaria Sf. Sinod, Sectorul Economic, Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă, în care a încadrat Editura şi Tipografia, şi Atelierele de obiecte bisericeşti la care a adăugat noi sectoare şi servicii: Comisia de Pictură Bisericească, Sectorul de Învăţământ Teologic, Corpul de Inspecţie şi Control, Sectorul de Relaţii Externe Bisericeşti şi cel pentru Comunităţi Ortodoxe Române de peste hotare, Serviciul tehnic şi de construcţii. Din această contopire a rezultat o instituţie nouă şi puternică, numită Administraţia Patriarhală, care a economisit personal şi evidenţe de tot felul. Cu excepţia Institutului Biblic, care avea local propriu pe care l-a adăugit cu încăperi noi între anii 1951 – 1958, pentru că ajunsese neîncăpător faţă de volumul mare de lucrări şi l-a înzestrat cu maşini tipografice moderne, şi a unora din ateliere instalate la Schitul Maicilor, Plumbuita, Pasărea şi Ţigăneşti, pe toate celelalte le-a concentrat în clădirea Sfântului Sinod din incinta Mânăstirii Antim, unde a făcut amenajări şi dotări importante.

Pentru ajutorarea parohiilor mici din ţară, îndeosebi ale celor din Ardeal, care se luptau cu mari greutăţi materiale, neputând să-şi termine bisericile începute, să le repare pe cele deteriorate şi să achite salariile slujitorilor bisericeşti, la propunerea Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod a aprobat să se facă apel la credincioşi, în prima duminică din Postul Mare - a Ortodoxiei ca să-şi dea obolul lor pentru constituirea unui fond de sprijinire a bisericilor aflate în nevoi. Aşa s-a născut, începând cu anul 1957, Fondul Central Misionar, cu care s-au împlinit lipsurile materiale ale multor parohii şi biserici.

Între atâtea alte înfăptuiri pe plan central bisericesc ale Patriarhului Justinian ar mai fi de notat că în timpul arhipăstoririi sale s-a sfinţit de 6 ori - în 1950, 1955, 1958, 1965, 1968 şi 1973 - Sfântul şi Marele Mir. Iar în 1975, la propunerea sa, Adunarea Naţională Bisericească a refăcut străvechiul centru eparhial de la Alba-lulia, cu titulatura de Episcopia Alba Iuliei, având reşedinţa în Alba lulia, şi în dependenţă canonică faţă de Mitropolia Ardealului. În acelaşi an, Sfântul Sinod a reînfiinţat Arhiepiscopia Tomisului, prin ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie, cu titulatura de Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, având reşedinţa pentru arhiepiscop la Galaţi şi pentru episcop vicar la Constanţa.

În ce priveşte Arhiepiscopia Bucureştilor, în calitate de chiriarh al locului, Patriarhul Justinian a dinamizat activitatea organelor eparhiale - Adunarea Eparhială, Consiliul Eparhial şi Permanenţa Consiliului Eparhial - potrivit prevederilor legislaţiei bisericeşti, şi a stabilit norme precise de lucru personalului din administraţie. După noua împărţire administrativ-teritorială a ţării, de la 1 martie 1968, când s-a trecut de la regiuni şi raioane la împărţirea pe judeţe, Patriarhul Justinian a regrupat parohiile din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor în protopopiate, ţinând seamă de întinderea judeţelor, de numărul parohiilor şi de căile de comunicaţie între parohii şi protopopiat. A rezultat la acea dată, 1601 parohii, cu 29 de filiale, grupate în 20 de protopopiate (5 în judeţul Ilfov, câte trei în Capitală şi în judeţele Ialomiţa, Prahova şi Teleorman, 2 în judeţul Dâmboviţa şi în fostul raion Muscel din judeţul Argeş).

Patriarhul Justinian a sprijinit corala preoţilor din Capitală să se închege ca formaţie muzicală, dându-i statut legal de funcţionare în anul 1953. Ea a grupat un sfert din preoţimea Bucureştiului, cu un repertoriu bogat de cântări liturgice şi compoziţii religioase şi folclorice. A amenajat încăperile de sub Cancelaria Arhiepiscopiei Bucureştilor şi le-a dat în folosinţa fabricii de lumânări, pentru nevoile cultice ale parohiilor şi mânăstirilor din cuprinsul eparhiei. S-a îngrijit şi de viile Centrului Eparhial, de la Chiţorani şi Jercălăi din judeţul Prahova, care asigură cantităţile de vin cultic necesare slujbelor liturgice, procedând prin Sectorul Economic la lucrări de întinerire şi replantare cu portaltoi. Iscusit chivernisitor, Patriarhul Justinian s-a îngrijit şi de Catedrala Patriarhală, unde a amenajat un cafas pentru cor, a aşezat lespezi de marmură pe mormintele primilor doi patriarhi ai României, Miron Cristea şi Nicodim Munteanu, aflate în partea dreaptă a pronaosului, şi a dispus să se sape pe o piatră de marmură numele mitropoliţilor Ungrovlahiei, pe care a fixat-o la loc vizibil în sfântul lăcaş, ca ei să fie pomeniţi la slujbe şi să fie cunoscuţi de credincioşi. După ce a refăcut clopotniţa lui Brâncoveanu, rezidindu-i partea de sus, care se dărâmase la un cutremur, a ridicat în turnul nou construit, laolaltă cu celelalte clopote mai mici, clopotul cel mare, care era instalat într-un loc nepotrivit, montând şi instalaţie electrică de punere în mişcare, în locul trasului cu frânghii de până atunci. Atenţie deosebită a dat şi Reşedinţei Patriarhale, unde a stabilit să se desfăşoare de acum înainte şedinţele Sfântului Sinod şi sesiunile Adunării Naţionale Bisericeşti. Pentru aceasta, a făcut importante modificări şi dotări. Între altele, a amenajat un cămin arhieresc, cu un număr suficient de camere pentru a-i găzdui pe toţi membrii Sfântului Sinod ori de câte ori erau convocaţi la Bucureşti, iar la parter, prin suprimarea unor ziduri, a realizat o sală spaţioasă de mese. Totodată, a finalizat şi lucrările de consolidare a părţii de sud a Dealului Mitropoliei, care s-au extins şi asupra parcului din jurul Reşedinţei Patriarhale.

Patriarhul Justinian s-a preocupat şi de îngrijirea locurilor de veşnică odihnă ale unora din înaintaşii săi în scaunul mitropolitan din Bucureşti. Din iniţiativa sa au fost deshumate osemintele Mitropolitului Konon Arămescu Donici de la Mânăstirea Cernica, al cărui mormânt se năruise la cutremurul din 1940, şi mutate într-un mormânt îngrijit, în rând cu alţi ierarhi, în cimitirul acestei mânăstiri. Tot din îndemnul său a fost renovat cavoul mitropolitului primat Nifon de la Mânăstirea Cernica, iar în 1968, alţi doi ierarhi ai Ungrovlahiei, Grigorie Dascălul şi Ghenadie Petrescu, şi-au recăpătat în cimitirul Mânăstirii Căldăruşani locul de veşnică odihnă potrivit vredniciilor avute de ei în Biserica noastră, căci nu se bucuraseră până atunci de morminte pe măsura rangului lor.

Iubire părintească pentru slujitorii bisericeşti

aţă de toţi slujitorii bisericeşti, preoţi, diaconi, cântăreţi şi alţi salariaţi din Administraţie, Patriarhul Justinian a arătat totdeauna dragoste cu adevărat părintească. De multe ori a venit în mijlocul lor, sau i-a primit la sine şi, ca un părinte, s-a interesat de greutăţile şi necazurile lor, i-a mângâiat şi i-a întărit sufleteşte. În 1950, de pildă, la propunerea sa, Sfântul Sinod a aprobat completarea din fonduri proprii a salariilor slujitorilor bisericeşti până la echivalarea cu cele ale membrilor corpului didactic, în funcţie de vechimea şi de studiile avute de fiecare. Pe mulţi i-a ajutat în nevoi, acordându-le sprijin material. La marile praznice creştine, de Paşte şi de Crăciun, a oferit întotdeauna daruri pentru copiii salariaţilor, iar celor de vârstă şcolară le-a dat ajutor bănesc pentru cărţi şi rechizite.

Grija Patriarhului Justinian s-a revărsat şi asupra personalului monahal al Catedralei Patriarhale, pentru care a amenajat chilii în vechile încăperi ale fostei şcoli de cântăreţi bisericeşti. Totodată, a renovat căminul preoţesc pentru găzduirea preoţilor din ţară, când veneau cu treburi la Bucureşti. A înfiinţat un cabinet medical pentru salariaţii din Administraţia Patriarhală şi Arhiepiscopia Bucureştilor, iar pentru cei care locuiau departe de serviciu a deschis o cantină.

Preoţilor şi monahilor care au căzut victime represiunii regimului comunist, unii chiar dintre colaboratorii săi apropiaţi, pe care n-a putut să-i ferească de arestare, deşi a intervenit şi s-a pus chezaş pentru ei, la ieşirea lor din închisoare le-a asigurat postul în parohii şi locuri de şedere în mânăstiri. Nici unul n-a fost lăsat pe drumuri, toţi au primit de lucru în cadrul instituţiilor bisericeşti, ceea ce a neliniştit organele puterii. Iar atunci când, în urma decretului 410 din 28 octombrie 1959, autorităţile statului i-au cerut să excludă din monahism pe cei care suferiseră condamnări şi arestări şi să-i scoată din mânăstiri pe fraţii şi monahii tineri, Patriarhul Justinian, prin soluţii de împiedicare şi tergiversare, a refuzat să aplice aceste măsuri. Mai târziu, pe mulţi dintre cei care au fost, totuşi, nevoiţi să părăsească atunci mânăstirile, Patriarhul Justinian, la cererea lor, i-a reprimit în monahism, încât numărul călugărilor a crescut din nou, fapt pentru care a fost suspectat ca ostil regimului.

La 1 ianuarie 1959, Patriarhul Justinian a înfiinţat Casa de Pensii şi Ajutoare a salariaţilor Bisericii Ortodoxe Române, pentru asigurarea materială la bătrâneţe sau în caz de incapacitate de muncă, prin acordarea de pensii şi ajutor de boală pentru îngrijirea sănătăţii, inclusiv asistenţa medicală a membrilor săi, trimiteri la tratament şi odihnă în staţiuni balneo-climaterice şi organizarea de cămine pentru ocrotirea celor bolnavi, suferinzi şi fără sprijin familial.

Pe linia asistenţei sociale, din iniţiativa Patriarhului Justinian s-au organizat în 1960, în clădirile mănăstirilor Dealu şi Viforâta, două case sanatoriale pentru ocrotirea pensionarilor bisericeşti sau a membrilor lor de familie. Prin aceasta s-au pus bazele primului aşezământ de asistenţă socială în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care a oferit adăpost şi o viaţă liniştită, într-o ambianţă creştinească, la 100 de văduve de preoţi şi 52 de bătrâni proveniţi din rândurile personalului bisericesc.

Tot prin grija Patriarhului Justinian s-au înfiinţat case de odihnă la Curtea de Argeş, Dragoslavele, Buşteni, Sinaia, Cheia, şi de tratament, la Olăneşti şi Cozia-Călimăneşti, şi s-a îmbunătăţit simţitor sanatoriul de la Techirghiol, unde salariaţii bisericeşti şi familiile lor au putut merge în fiecare vară, în serii de câte 20 de zile, pentru îngrijirea şi refacerea sănătăţii. S-au organizat, apoi, case de credit şi ajutor reciproc pe lângă fiecare eparhie, care acordă personalului bisericesc, pe lângă împrumuturi băneşti, şi ajutor în caz de boală şi deces.
 

Grijă faţă de românii ortodocşi de peste hotare

urtarea de grijă a Patriarhului Justinian s-a îndreptat şi asupra românilor ortodocşi stabiliţi peste hotare, căutând să împlinească năzuinţa lor de a rămâne statornici în credinţa străbună, prin păstrarea legăturii spirituale cu Biserica Mamă, fără a neglija sau uita cultura şi limba poporului din care fac parte şi ţara de obârşie.

Astfel, românilor din America şi Canada, organizaţi încă din 1934 într-o episcopie, sub jurisdicţia Patriarhiei Române, care fuseseră păstoriţi până în 1939 de episcopul Policarp Moruşca şi rămăseseră aproape 12 ani fără cârmuitor vlădicesc, timp în care se ivise disensiuni şi divergenţe între ei, Patriarhul Justinian le-a dat în 1950 un nou vlădică, în persoana episcopului Andrei Moldovan, hirotonit în ţară. Iar la trei ani după moartea lui, în 1966, a promovat la cârma acestei episcopii pe vlădica Victorin Ursache, pe care l-a ridicat în 1972 la rangul de arhiepiscop, iar eparhia la treapta de arhiepiscopie.

Pentru românii din Europa, pe lângă parohiile existente, la Viena (Austria), Sofia (Bulgaria) şi Capela din Baden-Baden (Germania), pe care le-a încurajat şi ajutat, Patriarhul Justinian a înfiinţat la cererea lor, încă zece parohii noi: în Anglia, la Londra (în 1964), în Suedia, la Stockholm ( 1971 ) şi Göteborg ( 1974), în Germania, la Salzgitter ( 1974), Munchen ( 1974), Hamburg (1975) şi Offenbach (1975), în Elveţia, la Geneva (1975), în Italia, la Milano (1975) şi în Austria, la Salzburg ( 1976), cărora le-a trimis preoţi şi cântăreţi din ţară, salarizaţi de Patriarhia Română.

După ce a primit sub jurisdicţia Patriarhiei Române, în 1972, la cererea sa, pe episcopul Teofil Ionescu de la Paris, succesorul mitropolitului Visarion Puiu la conducerea episcopiei românilor din afara graniţelor ţării, întemeiată în 1949, Patriarhul Justinian a înfiinţat în 1974 Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu reşedinţa în capitala Franţei, şi a pus sub oblăduirea ei toate parohiile româneşti din aceste laturi ale continentului.

Patriarhul Justinian a avut grijă şi de românii din Banatul Iugoslav şi de cei din Ungaria, grupând parohiile româneşti din aceste ţări în câte un vicariat, cu reşedinţa la Vârşeţ şi la Gyula, sub jurisdicţia Patriarhiei Române. N-au fost uitaţi nici românii din îndepărtata Australie şi Noua Zeelandă, pentru care a înfiinţat, la cererea lor, parohii ortodoxe la Melbourne (în 1970), Sydney ( 1973), Adelaide ( 1973) şi Wellington (1971).

Dar Patriarhul Justinian s-a îngrijit şi de Aşezămintele româneşti de la Iordan şi Ierusalim, întemeiate pe vremea Patriarhului Miron Cristea, în 1936 şi 1938, care rămăseseră neterminate şi nesfinţite. După ce s-a restaurat în 1965, din dispoziţia sa, biserica de la Ierusalim, inclusiv pictura, deteriorată cu timpul şi s-a înzestrat cu mobilier şi catapeteasmă nouă, lucrate în Atelierele Patriarhiei Române de la Bucureşti, în 1968 a fost pictată şi biserica românească de la Iordan. Apoi în 1975, cu prilejul vizitei la Locurile Sfinte, în fruntea unei delegaţii a Bisericii noastre, Patriarhul Justinian a sfinţit biserica Aşezământului românesc de la Ierusalim, în cadrul unei liturghii solemne săvârşită de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Teoctist al Olteniei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Şi monahii români de la Muntele Athos, care depind canonic de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, dar ţin permanent legătura spirituală cu Biserica Ortodoxă Română, s-au bucurat de purtarea de grijă a Patriarhului Justinian, îndeosebi cei de la Schitul Prodromul, pe care i-a vizitat în 1963, şi le-a trimis din ţară călugări tineri spre ajutor, cărţi de cult în limba română, alimente şi îmbrăcăminte.

Pe lângă trimiterea de preoţi din ţară pentru asistenţa religioasă a credincioşilor, Patriarhul Justinian a înzestrat toate parohiile ortodoxe române de peste hotare cu obiecte şi cărţi de cult, material de colportaj, calendare, reviste, cărţi de rugăciuni, odăjdii şi veşminte preoţeşti, artizanat, discuri cu colinde româneşti şi cântări bisericeşti. La parohia din Londra a trimis frumoasa catapeteasmă din lemn sculptat de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, iar în 1966, cu prilejul vizitei în Anglia, a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica acestei parohii. A împodobit cu pictură nouă, în stil tradiţional românesc, şi capela parohiei din Viena, pe care a înzestrat-o cu catapeteasmă lucrată în lemn de stejar în Atelierele Patriarhiei Române din Bucureşti, şi cu mobilier, icoane şi policandre, săvârşind acolo şi o slujbă arhierească, în 1968, când a vizitat Austria.

Patriarhul Justinian a încurajat şi activitatea pastorală a preoţilor şi viaţa bisericească a credincioşilor, îndrumându-i pe calea canonicităţii şi a păstrării unităţii de credinţă şi de neam. Ca urmare, în toate aceste parohii se liturghiseşte până astăzi în limba română, limba poporului nostru şi a Bisericii strămoşeşti. Pretutindeni se păstrează şi se predică adevărurile de credinţă ale Bisericii Mame şi tradiţiile naţionale şi culturale ale poporului român. Pe lângă activitatea pastoral misionară şi cultural naţională, desfăşurată cu prilejul slujbelor religioase şi a unor manifestări spirituale, cum sunt sărbătorirea zilelor de hram, sărbătorile Paştelui, Crăciunului şi ale Anului Nou, cu respectarea datinilor strămoşeşti, comemorarea unor evenimente şi personalităţi de seamă din viaţa neamului nostru, în aceste parohii s-au organizat şcoli duminicale pentru promovarea limbii române, biblioteci înzestrate cu cărţi româneşti, programe folclorice, expoziţii de icoane şi de artizanat şi s-au editat reviste şi publicaţii bisericeşti în limba română, cu valoroase articole teologice, culturale şi istorice. Astfel, datorită purtării de grijă a Patriarhului Justinian, sprijinului său material şi spiritual, aceste parohii au devenit treptat punţi de legătură între diferite Biserici şi naţiuni din lume cu Biserica Ortodoxă şi poporul român.

Întărirea legăturilor cu Bisericile Ortodoxe

preocupare de căpetenie a Patriarhului Justinian a fost reluarea şi întărirea legăturilor tradiţionale cu celelalte Biserici Ortodoxe, care slăbiseră din pricina schimbărilor politice intervenite după cel de-al doilea război mondial. Pentru aceasta a vizitat aceste Biserici de mai multe ori decât înaintaşii săi, stabilind contacte directe cu toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale surori, şi a luat parte la acţiuni bisericeşti importante de interes general ortodox, conlucrând frăţeşte cu toate Bisericile Ortodoxe în frunte cu Patriarhia Ecumenică.

La restabilirea şi dezvoltarea legăturilor cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului şi cu Patriarhiile apostolice ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, o contribuţie importantă a avut vizita la Bucureşti a Patriarhului Atenagoras al Constantinopolului, în 1967, a Patriarhului Hristofor al Alexandriei  în 1958 şi a succesorului acestuia, Patriarhul Nicolae al VI-lea, în 1971, a Patriarhului Alexandru III al Antiohiei, în 1951 şi 1954 şi a urmaşului său în scaun, Patriarhul Elias IV, în 1974, şi a Patriarhului Benedict al Ierusalimului, în 1968, precum şi vizitele făcute de Patriarhul Justinian la Patriarhia Ecumenică, în 1968, la Patriarhia Alexandriei, în 1971, şi la Patriarhia Ierusalimului, în 1975.

Patriarhul Justinian a reluat în duhul dragostei frăţeşti şi legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă, întrerupte în ultimii treizeci de ani. Astfel, în iulie 1948 a participat la festivităţile împlinirii a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse şi tot atunci la întrunirea panortodoxă de la Moscova. Cu această ocazie a vizitat şi Biserica Ortodoxă a Gruziei şi pe Patriarhul Catolicos Melchisedec, vizită întoarsă mai târziu, în 1968, de Patriarhul Efrem II al Gruziei. În 1958, Patriarhul Justinian a fost din nou la Moscova, la sărbătorirea a 40 de ani de la reînfiinţarea Patriarhatului rus. A urmat vizita la Bucureşti a Patriarhului Alexei, în 1962, şi a Patriarhului Pimen, în 1972, la care Patriarhul Justinian a răspuns prin două vizite la Moscova, în 1963 şi 1975.

Relaţii frăţeşti a întreţinut Patriarhul Justinian şi cu Biserica Ortodoxă Bulgară, prin vizite reciproce cu Patriarhul Chiril, în 1966, şi cu Patriarhul Maxim, în 1971 şi 1972, şi cu Biserica Ortodoxă Sârbă, prin vizita făcută Patriarhului Vichentie, în 1957, vizită întoarsă de Patriarhul Gherman, în 1962. Biserica Greciei, care a fost prezentă cu o delegaţie de ierarhi la Bucuresti, în 1955, la festivităţile canonizării sfinţilor români, a fost vizitată de Patriarhul Justinian în 1963, când a participat la sărbătorirea mileniului Muntelui Athos, cu care ocazie a vizitat Mitropolia Tesalonicului şi Arhiepiscopia Atenei.

În 1968 la festivităţile aniversării a douăzeci de ani de patriarhat ai Patriarhului Justinian a participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Cipru, în frunte cu episcopul Hrisostom al Constantiei. Tot atunci, a fost prezent la Bucureşti şi Arhiepiscopul Paavali al Careliei şi a toată Finlanda, vizită repetată în 1969. Aceste vizite reciproce, prilejuind contacte personale la nivel înalt bisericesc, desfăşurate într-o atmosferă frăţească, la care s-au adăugat vizitele reciproce ale unor ierarhi şi profesori de teologie, precum şi schimburile de studenţi teologi, promovate de Patriarhul Justinian, au avut un rol important în strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici surori, întemeiate pe unitatea dogmatică, cultică şi canonică, dar şi în clarificarea poziţiei Ortodoxiei faţă de marile probleme ale lumii contemporane.

Tot pentru întărirea unităţii ortodoxiei, Patriarhul Justinian a acordat atenţie specială comemorării a 1500 de ani de la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, (451); comemorării a 1900 de ani de la venirea Sfântului Apostol Pavel în Europa, în a doua călătorie misionară (51), şi comemorării a 1400 de ani de la Sinodul V Ecumenic, ţinut la Constantinopol, în 553, sub Împăratul Justinian, cinstit de Biserica noastră la 2 august, patronul Patriarhului Justinian. Comemorările s-au făcut prin studii şi articole publicate în revistele centrale bisericeşti, care au fost puse apoi la îndemâna preoţilor şi credincioşilor, dovedind înţelegerea şi preţuirea pe care trebuie să o acordăm marilor fapte din trecut, semnificaţiei şi importanţei lor de atunci şi de azi. Prin toate aceste demersuri, Patriarhul Justinian a ridicat prestigiul Bisericii noastre în stima Ortodoxiei întregi, asigurându-i astfel un loc de cinste între Bisericile Ortodoxe surori.
 

Dezvoltarea relaţiilor cu Bisericile creştine

vând în vedere că Bisericile Vechi Orientale, prin păstrarea de către ele, relativ fără schimbare, a credinţei şi rânduielilor cultice ale creştinismului primar, apar ca cele mai apropiate de Ortodoxie, Patriarhul Justinian le-a acordat acestora o atenţie deosebită. Astfel, în 1958, Patriarhul Justinian a vizitat Biserica Armeană, vizită întoarsă în 1965 de Patriarhul Catolicos Vasken I al tuturor armenilor; în 1969 a călătorit în Africa şi Orientul Îndepărtat, vizitând Biserica Coptă din Egipt, Biserica Siriană din Malabar (Kerala-India) şi Biserica din Etiopia, iar în 1971 a participat, la Addis-Abeba, la întronizarea Patriarhului Bisericii Etiopiene, şi la Cairo la întronizarea Patriarhului Senuda III al Bisericii Copte din Egipt, care a întors vizita în 1972.

Patriarhul Justinian a promovat bune raporturi şi cu Biserica Veche Catolică, prin contacte personale şi schimb de publicaţii şi informaţii, pentru cunoaştere reciprocă şi lămurirea unor probleme referitoare la dialogul teologic contemporan. Ca urmare, în 1972, episcopul Joseph Brinkhues, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Vechilor Catolici din Germania a vizitat România, ca răspuns la vizita Patriarhului Justinian, în 1970, în Germania. Un semn al bunelor relaţii ortodoxo-vechi catolice l-a constituit şi vizita la Bucureşti, în 1974, a episcopului Leon Gathier al Bisericii Vechilor Catolici din Elveţia.

Pentru crearea unor condiţii practice corespunzătoare unui dialog teologic real cu Biserica Romano-Catolică, Patriarhul Justinian a încurajat, pe lângă obişnuitul schimb de scrisori irenice cu prilejul marilor praznice creştine, întâlnirile şi vizitele între cele două Biserici. În acest context se înscrie vizita cardinalului Franz Konig, Primatul Austriei, la Bucureşti, în 1967, şi întoarcerea acestei vizite de către Patriarhul Justinian la Viena, în 1968; vizita în România a episcopului romano-catolic Rudolf Graber, în 1969, şi a Patriarhului Justinian în Germania în 1970, urmată de vizita în ţara noastră, în 1971 , a cardinalului Julius Dophner, preşedintele episcopilor romano-catolici din Germania, precum şi vizita făcută de Patriarhul Justinian, în 1972 Bisericii Romano-Catolice din Belgia.

S-au îmbunătăţit şi relaţiile, cu Biserica Anglicană, tulburate de război, prin două vizite reciproce: a arhiepiscopului de Canterbury şi Primat al Angliei, Michael Ramsey, în România, în 1965, şi a Patriarhului Justinian în Anglia, în 1966. Relaţiile cu Bisericile Protestante, sub arhipăstorirea Patriarhului Justinian, s-au concretizat, în afară de schimbul de publicaţii, în contacte şi întâlniri cum au fost vizitele la Bucureşti, în 1957, a unei delegaţii a Bisericii Luterane din Danemarca, condusă de episcopul Christian Iulius Skat, în 1970, a unei delegaţii a Bisericii Evanghelice Luterane - din Germania, în frunte cu episcopul Hermann Dietzfelbinger, şi în 1971 , a unei delegaţii a Bisericii Luterane din Germania, condusă de episcopul Hermann Kunst.

O menţiune specială se cuvine în legătură cu activitatea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), a cărui membră a devenit la 20 noiembrie 1961, la a treia Adunare Generală de la New Delhi, în urma scrisorii adresate de Patriarhul Justinian prin care face cunoscută hotărârea Sfântului Sinod de aderare la această organizaţie ecumenică. De atunci, toţi secretarii generali ai CEB au vizitat România, în 1962, 1971 şi 1975 având discuţii pe probleme teologice cu Patriarhul Justinian şi membrii Sfântului Sinod al Bisericii noastre.

Ar mai fi de spus că teologia şi practica misionară a Bisericii noastre în perioada 1961 - 1977 a fost marcată, în ce priveşte componentele esenţiale ale Ecumenismului, de accentul pastoral, contextual, pragmatic, ce corespundea vederilor Patriarhului Justinian, pentru care mişcarea ecumenică era înainte de toate un proces de deschidere şi de reaşezare faţă către faţă a Bisericilor separate de istorie, de colaborare practică între ele. Ecumenismul trebuia să ducă la un mod de viaţă deschis, care să îngăduie relaţii de dreptate şi de pace între toţi. Acest ecumenism dinamic şi extins, trebuia să însufleţească şi să hrănească solidaritatea între oameni, între culturi şi popoare. În legătură cu rolul CEB în rândul mişcării ecumenice, Patriarhul Justinian considera că acesta, deşi nu epuiza eforturile ecumenice, era forma cea mai organizată şi credibilă în epocă. El nu tutela Bisericile membre când acestea se organizau separat în dialoguri bilaterale teologice, dar constituia o platformă credibilă în care Bisericile se puteau recunoaşte reciproc în situaţia lor comună faţă de lumea contemporană.

Patriarhul Justinian a făcut efortul de a transpune marile principii ale unităţii creştine, formulate în dialogul mondial, pe plan local. De aici s-au născut conferinţele teologice interconfesionale de la noi din ţară, în cadrul cărora s-au întâlnit teologi de diferite confesiuni ca să discute probleme ecumenice comune, naţionale şi europene. Privită în ansamblu, activitatea Bisericii Ortodoxe Române în planul relaţiilor cu celelalte Biserici, în timpul Patriarhului Justinian, a cunoscut o sferă largă de acţiune şi un conţinut bogat, fiind pusă în slujba apropierii şi înţelegerii reciproce, în vederea unirii tuturor celor ce cred în Hristos Domnul.

Epilog

ste aproape de necrezut câte a putut înfăptui Patriarhul Justinian într-o singură viaţă de om, sub izvorul dragostei sale pentru Biserica pe care a avut-o sub păstorire. Lista împlinirilor sale este impresionantă şi n-a putut fi cuprinsă în rândurile de faţă. Privind cu luare aminte spre ceea ce el a săvârşit, vom înţelege motivele pentru care întreaga obşte l-a preţuit şi la iubit.

Mormântul Patriarhului Justinian din Biserica Mânăstirii Radu Vodă - inscripţia laterală

A închis ochii pentru totdeauna în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea suferinţă şi o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care cu grijă şi l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din Bucureşti, între elevii Seminarului de el ctitorit acolo. Pe crucea încastrată în zid, a cerut meşterului să sape inscripţia: "M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea". Iar la sfârşitul testamentului său duhovnicesc, făcut în 7 martie 1976, a scris:

"inecuvintez din toată inima şi din tot sufletul pe cei ce mă urăsc şi m-au urât,

pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce mi-au făcut rău, văzut ori nevăzut,

rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora,

ci cu îndurare să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat eu".

Patriarhul Justinian s-a mutat din lumea aceasta cu credinţa că şi-a făcut deplin datoria către obştea dreptcredincioasă încredinţată lui spre păstorire şi către poporul din care a făcut parte, către lumea însetată de dreptate şi pace şi către omul în suferinţă. Trecerea timpului ni-l descoperă parcă şi mai mare, iar înfăptuirile sale în slujba Bisericii şi neamului nostru ne cheamă să ni-l amintim mereu cu respect şi recunoştinţă. Înconjurat de nimbul înfăptuirilor sale, chipul Patriarhului Justinian s-a aşezat în panteonul marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi numele lui va fi pomenit din neam în neam.

Gheorghe Vasilescu,
Almanahul Bisericesc 2001, pag. 62-88
 

PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA

MODEL DE CONŞTIINŢĂ ŞI SLUJIRE SACERDOTALĂ,
LA ÎMPLINIREA A 100 DE ANI DE LA NAŞTEREA SA

omemorarea unui veac de la naşterea marelui şi inegalabilului patriarh Justinian Marina, la 22 februarie 2001, constituie un pios dar şi fericit moment pentru a ne readuce în minţile şi în inimile noastre, ale celor care am avut fericirea şi privilegiul de a ne forma pentru misiunea slujirii Bisericii, în vremea patriarhatului său, figura sa plină de demnitate şi autoritate hieratică, dar inundată şi înfrumuseţată de dragostea şi înţelegerea sa părintească, precum şi faptele şi realizările sale în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, care îl situează în galeria marilor ierarhi ai acestei vechi şi venerabile instituţii.

rija şi hotărârea Sfântului Sinod de a închina anul 2001 comemorării celui mai mare dintre patriarhii Bisericii Ortodoxe Române au fost expresia recunoştinţei pe care ierarhii, clerul şi credincioşii ortodocşi români o poartă celui neîntrecut în realizările sale în viaţa bisericească, ale căror urmări se fac simţite din plin până în vremea noastră. Căci, dacă astăzi avem o Biserică puternică şi înfloritoare, cu o autentică viaţă duhovnicească, cu o rafinată şi substanţială teologie, cu o organizare şi legislaţie solidă, cu o autentică trăire monahală, cu vocaţii înmulţite pentru slujirea pastorală sau mănăstirească, cu conştientă şi rodnică angajare în apostolatul social, datorăm toate acestea spiritului organizatoric, geniului pastoral şi administrativ, ca şi orientărilor sănătoase şi realiste pe care vrednicul de pomenire, patriarhul Justinian Marina, în fruntea Sfântului Sinod de atunci, le-a imprimat Bisericii Ortodoxe Române.

ine l-a cunoscut, l-a văzut, a stat de vorbă cu el şi s-a bucurat de grija şi ocrotirea sa părintească nu poate uita niciodată privirea lui vie şi scrutătoare, ochii săi negri care îţi dădeau impresia că te citesc până în străfundurile gândurilor tale, ca laserul, dar şi zâmbetul său, râsul acela sănătos şi natural, molipsitor şi încurajator de părinte adevărat, luminat sufleteşte de dragostea pentru copiii şi fiii săi duhovniceşti. Despre acest patriarh providenţial, chemat de Dumnezeu să conducă destinele Bisericii Ortodoxe Române într-o perioadă dintre cele mai grele şi mai dure din istoria poporului român, s-a scris mult şi se va mai scrie, pe măsură ce timpul va da un nou şi tot mai bogat sens şi valoare operei sale fără egal în istoria Bisericii noastre, cu atât mai mult cu cât contextul istoric şi politic în care a activat nu a fost favorabil unei desfăşurări normale a vieţii bisericeşti. Cu cât va trece timpul, cu atât statura sa va creşte, iar faptele şi realizările sale, apreciate la justa lor valoare şi ţinând cont de contextul în care au fost realizate, îi vor situa chipul tot mai impozant pe soclul zidit din aceste inegalabile înfăptuiri.

espre patriarhul Justinian Marina nu putem să vorbim fără să amintim de marea operă legislativă bisericească care statuează cadrul legal de desfăşurare a activităţii bisericeşti, în spiritul tradiţiei şi al canoanelor, reorganizarea învăţământului teologic mediu şi universitar, expulzat din sistemul de stat, şi adaptarea lui la condiţiile impuse de puterea comunistă, pentru a continua formarea slujitorilor bisericeşti, dezvoltarea activităţii publicistice teologice prin editarea şi tipărirea de noi reviste şi cărţi de teologie şi de cult, de înalt nivel, reorganizarea monahismului românesc, în ciuda încercării de desfiinţare a lui, prin decrete de stat, canonizarea primilor sfinţi români, orientarea clerului spre slujirea socială a credincioşilor, concretizată în "apostolatul social", încurajarea şi cultivarea înţelegerii dintre cultele din România, prin ecumenismul practic local, ca şi dezvoltarea relaţiilor cu celelalte Biserici şi culte sau confesiuni creştine, în cadrul mişcării ecumenice, reorganizarea tipografiei şi atelierelor pentru obiectele bisericeşti, buna gospodărire a bunurilor bisericeşti, disciplina clerului, crearea casei de pensii a Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea caselor de odihnă şi de sanatorii ca şi de azile pentru bătrâni, restaurarea monumentelor noastre bisericeşti, mânăstiri şi biserici parohiale, organizarea diasporei ortodoxe române, păstrarea unităţii Bisericii Ortodoxe Române şi a Sfântului Sinod şi altele.

oate aceste realizări de excepţie din activitatea patriarhului Justinian, se datorează calităţilor sale înnăscute şi dobândite, de om inteligent, dotat cu simţ practic, cu simţul valorilor, experienţei sale îndelungate de învăţător, preot, profesor, ierarh, ca şi conjuncturilor favorabile de care s-a bucurat, dar mai ales concepţiei sale sănătoase şi corecte despre preoţie şi conştiinţa slujirii sacerdotale. Pentru patriarhul Justinian, preoţia şi slujirea sacerdotală în general, trăită până la suprema demnitate de Întâistătător al unei Biserici Ortodoxe autocefale, nu a însemnat nicicând şi nicicum carieră sau dorinţă de înălţare, ci chemare spre slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Lucrul acesta este foarte important, pentru că, de felul în care înţelegem preoţia sau slujirea sacerdotală şi de concepţia pe care o avem despre misiunea preoţească, depinde modul în care ne vom îndeplini această chemare şi tot ce vom realiza în viaţa şi activitatea noastră pastorală. Patriarhul Justinian Marina a avut o puternică şi vie conştiinţă a chemării şi slujirii sale sacerdotale despre care a vorbit mereu cu admiraţie şi cu respect, evidenţiind sublimitatea şi responsabilitatea misiunii preoţeşti.

e aceea, în cele ce urmează ne vom referi la acest aspect al vieţii sale, încărcat de atâtea daruri şi realizări, toate privite prin prisma acestei chemări şi, izvorâte din acest tezaur sufletesc care a constituit o sursă inepuizabilă de idei, forţă şi căi de înfăptuire a lor, adică acea conştiinţă a puterii harului dumnezeiesc primit prin Taina Sfintei Hirotonii. Pentru patriarhul Justinian cred că au fost mai vii ca oricare altele, cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spun: "Pot toate în Hristos, Cel care mă întăreşte" (Filipeni IV,l3). El a fost şi a rămas înainte de toate slujitor al lui Dumnezeu şi în acelaşi timp, slujitor al oamenilor. Sunt cele două coordonate care au marcat viaţa sa şi au încărcat-o de neîntrecute realizări. De aceea, fie că este vorba de preotul de rând, începând de la cel mai modest slujitor al altarului de la o biserică de ţară şi până la cel mai însemnat ostenitor în tainele teologiei sau în administraţia bisericească, fie că se referă la slujirea arhierească, de la arhiereul vicar şi până la demnitatea de patriarh, toţi îndeplinim o chemare şi o misiune care nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Slujirea preoţească şi cea arhierească este de la Dumnezeu. "Să vă respectaţi preoţii ca trimişii lui Dumnezeu, de la care Dumnezeu va cere socoteală de sufletul fiecăruia"°, era cuvântul de îndemn al său către credincioşii pe care îi păstorise în Băbeni. Dacă slujirea sacerdotală vine de la Dumnezeu, ea implică sau aduce după sine o mare responsabilitate. A primi harul preoţiei înseamnă a te învrednici de ceva din cele mai sublime şi mai demne slujiri. Sublimitatea şi demnitatea slujirii lui Hristos au fost idei care l-au călăuzit permanent şi de care s-a entuziasmat şi a vorbit mereu frumos, fiindcă simţea şi trăia cu adevărat sacerdoţiul creştin. "Nu poate fi vrednicie mai înaltă pe pământ decât aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot. Şi dacă pentru religia tuturor timpurilor preoţia a jucat un rol esenţial şi decisiv, credinţa noastră nici nu poate fi concepută fără preoţia creştină, instituţie divină creată prin harul lui Iisus Hristos, căci fără ea nu poate exista nici propovăduire infailibilă a cuvântului dumnezeiesc, nici săvârşirea dumnezeieştii Euharistii şi a celorlalte Sfinte Taine, nici conducere a comunităţii creştine în Duhul Sfânt pe calea mântuirii. Preoţia creştină vine din preoţia lui Iisus Hristos, ea este prelungirea şi perpetuarea misiunii sfinţilor apostoli în lume, este un mandat încredinţat de Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile. Mai mult, preoţia este într-un fel continuarea de către oameni a slujirii lui Hristos însuşi, pentru mântuirea lumii. Modelul desăvârşit al preotului creştin este Iisus Hristos însuşi, preot în veac după rânduiala lui Melchisedec, care a unit în fiinţa sa divină-omenească o întreită demnitate: profetică, arhierească şi împărătească. Ca profet, El a descoperit oamenilor pe Dumnezeu şi i-a învăţat doctrina adevărului: "Nimeni n-a vorbit vreodată ca Omul acesta, care avea cuvintele vieţii veşnice". Ca arhiereu, El s-a jertfit pentru păcatele oamenilor, pătimind şi murind pe Crucea de pe Golgota. El este arhiereul etern, care a împăcat pe Dumnezeu cu omul, pe Ziditor cu creatura Sa. Ca împărat, El este întemeietorul unei împărăţii noi, nepieritoare, stăpânind şi conducând Biserica: una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Preoţia este condiţia existenţei Bisericii, stâlpul şi puterea ei.

unoscând toate acestea, nimeni nu mai poate rămâne nedumerit când aude rostindu-se: "Dintre toate vredniciile omeneşti, cea mai înaltă este aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot. Este concentrată aici toată învăţătura Bisericii despre preoţie şi rolul acesteia în viaţa credincioşilor, despre demnitatea, înălţimea şi responsabilitatea ei şi condiţie a existenţei instituţiei Bisericii însăşi. Subliniind responsabilitatea preoţiei şi a slujirii sacerdotale în general, patriarhul Justinian arată această misiune în care slujitorul trebuie să se gândească la mântuirea credincioşilor. Slujirea lui Dumnezeu este, în concepţia sa, slujirea oamenilor. Ea constituie scopul sau menirea preoţiei. Iată cât de precis şi de realist fixează rostul şi finalitatea lucrării preoţeşti în mijlocul credincioşilor: "Acolo unde este îndoială, eu să semăn credinţă! Acolo unde este întristare, eu să semăn bucurie! Acolo unde este disperare, eu să semăn nădejde! Acolo unde este ceartă, eu să semăn pace! Acolo unde este ură, eu să semăn iubire! Acolo unde este întuneric, eu să semăn lumină!"

oate acestea au fost nu numai obiective pe care tânărul arhiereu le fixa la hirotonirea sa în această treaptă, ci au fost jaloane care i-au diriguit toată activitatea, devenind realităţi concrete în viaţa sa. Fiecare dintre cei care i-au cunoscut viaţa şi activitatea, îl recunoaşte pe vrednicul patriarh în fiecare din aceste făgăduinţe pe care le făcea şi care au constituit realizări de care s-a împodobit. Nici una dintre ele nu a rămas neîndeplinită. Pentru a îndeplini lucruri atât de minunate şi de necesare în acelaşi timp în slujirea sacerdotală, cel care vrea să devină slujitor al lui Dumnezeu trebuie să simtă chemare sau vocaţie pentru o asemenea slujire. Patriarhul Justinian a fost un om cu aleasă şi certă vocaţie pentru preoţie şi de aceea a putut vorbi atât de frumos şi convingător despre ea: "Preoţia este o chemare de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune despre sarcinile preoţiei că ele nu se iau de la sine, ci prin chemare. Mulţi tineri urmează cursurile noastre, dar nu toţi vor putea primi preoţia, din lipsă de chemare." Vorbind tinerilor teologi despre vocaţie, spre a-i conştientiza despre importanţa ei în viaţa preotului, patriarhul Justinian trasează, ca într-un manual de pastorală, semnele adevăratei vocaţii: "Este ştiut de toţi că nu orice tânăr, cu orice aptitudini, e potrivit pentru preoţie. Pentru preoţie se cer în primul rând unele calităţi înnăscute din care nu trebuie să lipsească: cucernicia, altruismul, iubirea aproapelui, stăpânirea de sine, smerenia, decenţa în vorbe şi fapte, nobleţea, generozitatea. Tânărul orgolios, pismăreţ, gâlcevitor, necumpătat, leneş, vicios, lipsit de demnitate, mincinos, gata de răzvrătire sau de răzbunare, nu are chemare pentru preoţie, chiar dacă ar avea cele mai remarcabile daruri intelectuale.

inerii cu chemare de sus aduc din familie simţăminte alese, ca: frica de Dumnezeu, iubirea de părinţi şi un cult discret pentru învăţătorul şi profesorul neuitat, pentru prietenul sincer, distins prin calităţi morale, râvnă în cercetarea cuvântului dumnezeiesc al Sfintei Scripturi şi lectura oricăror lucrări în legătură cu idealul ce arde în sufletul lui pentru preoţie şi identificarea cu ucenicii lui Hristos. Un tânăr cu chemare de sus crede în fiecare clipă cuvintele Mântuitorului: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, Cel din ceruri" (Matei V, 16) şi, trăind în toată virtutea, împlineşte îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: "Ori de bem, ori de mâncăm, ori altceva de facem, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le facem" ( I Cor. X, 31).

ar vocaţia, cu predispoziţiile sale înnăscute, care se cultivă şi se formează pe parcursul vieţii, trebuie dublată şi de o solidă şi multilaterală cultură pentru ca un slujitor bisericesc să-şi îndeplinească la modul ideal misiunea sa. În nenumărate rânduri, patriarhul Justinian a vorbit despre această necesitate vitală a preotului, care trebuie să fie "lumina lumii şi sarea pământului" (Matei V, 16). "Precum au învăţat la vremea lor preoţii creştini din epoca patristică, tot aşa preoţii zilelor noastre trebuie să stăpânească, desăvârşit cunoştinţele meşteşugului lor teologic şi să aibă o orientare din cele mai bogate în toate domeniile de activitate filosofică şi realist-ştiinţifică. Preotul va învăţa norodul prin predică şi cateheză. El se va folosi de aceste două instrumente didactice în cadrul oricărui serviciu liturgic. O cere aceasta tradiţia de două ori milenară a creştinismului, o cere timpul actual pe care-l străbatem, căci credinţa trebuie slujită de luminile raţiunii, iar balastul de superstiţii, care s-a ţesut în jurul fenomenului religios autentic, trebuie înlăturat cu toată vigoarea." Îndeosebi, patriarhul Justinian accentua necesitatea studierii şi cunoaşterii Sfintei Scripturi, fără de care "nu poţi fi preot cu adevărat", dar şi studiul celorlalte discipline teologice este foarte important căci toate acestea "trebuie aprofundate pentru a întări credinţa voastră, ca să o puteţi apoi propovădui şi altora. Cine nu e pătruns de credinţă, nu va putea convinge pe altul de puterea credinţei."

Mormântul Patriarhului Justinian Marina (†1977)
- aflat în biserica Mânăstirii Radu Vodă -

redinţa în Dumnezeu şi iubirea de Dumnezeu şi aproapele sunt mereu amintite în scrierile şi în vorbirea sa, ca virtuţi fundamentale ale fiecărui slujitor al Bisericii. Iubirea de semeni trebuie să meargă până la sacrificiu. Conştient permanent de responsabilitatea pe care o avea în formarea slujitorilor altarelor, patriarhul Justinian afirma cu fermitate: "Cei interesaţi, profesioniştii, carieriştii sau indolenţii nu au ce căuta în rândurile preoţimii. Asemenea mod de a gândi şi a întrupa slujirea preoţească îi face nevrednici să mai rămână în cler." Din conştiinţa acestei responsabilităţi, a izvorât grija sa deosebită pentru reorganizarea învăţământului teologic seminarial şi universitar al cărui ctitor poate fi considerat cu adevărat. Pe lângă vocaţie şi cultură, care constituie condiţii de bază ale unei slujiri sacerdotale autentice, curăţia vieţii morale, întregeşte chipul adevăratului slujitor. Fără aceasta, slujirea preoţească nu poate fi concepută.

a este cerută de două dintre responsabilităţile esenţiale ale slujirii: calitatea de slujitor sau săvârşitor al celor sfinte, şi mai ales al Sfintei Liturghii şi cea de îndrumător al vieţii credincioşilor. În această privinţă, patriarhul Justinian se pronunţă cu multă claritate: "Credincioşii au ţinut întotdeauna să primească Sfintele Taine din mâini curate. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie astfel chipul adevăratului preot: Mai întâi de toate, el trebuie să fie curat nu numai trupeşte ci şi sufleteşte; să nu fie părtaş la nici un păcat. Atunci când se află în faţa Sfintei Mese, preotul trebuie să privească cu mintea, prin Sfintele Daruri, însăşi Dumnezeirea. Numai aşa, cu cugetul treaz şi cu îndrăznire, va putea înălţa rugile sale de preot către Dumnezeu, pentru păstoriţii săi duhovniceşti, încredinţaţi lui."

ât priveşte calitatea de îndrumător al vieţii morale a credincioşilor, de învăţător şi model al virtuţii, preotul trebuie să fie model prin viaţa lui şi a familiei pentru a-şi asigura succesul pastoral. "Mulţimile credincioşilor, spune patriarhul Justinian, au o sensibilitate foarte ascuţită când este vorba să aprecieze şi să pună în cumpăna dreptei judecăţi persoana morală a preotului. Acestea cer de la preot un stil de viaţă fără pată, fără umbre şi alunecări, o înveşmântare luminoasă în virtute, în înţelepciune şi în dragoste." Acest mod de viaţă enunţat în scrisul şi gândirea patriarhului Justinian, cere o concordanţă strânsă între predică şi viaţa preotului, cuvântul şi fapta lui: "Prin nimic altceva nu putem dovedi credincioşilor noştri adevărul credinţei pe care o propovăduim decât prin fapte concrete... Credincioşii aşteaptă de la preot o trăire cu adevărat creştină, doresc să vadă în preotul lor întruparea adevăratei vieţi evanghelice."

ar, în strădania lui de a deosebi prin fapte morale predica sa, preotul trebuie să aibă alături de el şi familia, soţia şi copiii. Aceştia sunt chemaţi ca prin viaţa şi comportarea lor, să fie dovada unei adevărate vieţuiri creştine şi un imbold şi ajutor preţios în efortul lui de a ridica nivelul religios-moral al păstoriţilor, stavilă împotriva atacurilor ... şi temelie a păstrării credincioşilor în staulul Bisericii Ortodoxe. Viaţa morală exemplară din familia preotului zideşte şi întăreşte pe cea a credincioşilor şi, dimpotrivă, dacă ea este şubredă, distruge, dezamăgeşte şi dezorientează pe cea a păstoriţilor. În această privinţă, patriarhul Justinian spune răspicat: "Credincioşii noştri privesc cu multă atenţie spre pilda vieţii din familia preotului. Preoţii noştri trebuie să fie atenţi asupra vieţii pe care o duce întreaga lui familie, care trebuie să fie o pildă vie de trăire evanghelică. Prin pilda aceasta, învăţătura şi predica prind complet sufletele credincioşilor." "Soţia şi copiii preotului vor trebui să fie alături de el, în toate curatele lui străduinţe pentru întruparea adevăratei slujiri jertfelnice a sfintei sale misiuni. Fără răsunet în conştiinţele credincioşilor vor rămâne cele mai bine studiate predici şi cateheze ale preotului, dacă soţia şi copiii lui nu vor întări, prin exemplul vieţii lor, adevărurile de credinţă şi morală tâlcuite de acesta din faţa altarului."

Patriarhul Justinian Marina - tabloul votiv
din biserica Mânăstirii Radu Vodă

vând în vedere necesitatea moralităţii desăvârşite a preotului şi a familiei sale în activitatea sa de păstor, patriarhul Justinian recomandă o permanentă aducere aminte a preotului asupra acestei îndatoriri, arătând că este nevoie ca preotul să se teamă de a sluji cu nevrednicie, bine ştiind că nici o faptă rea a sa nu rămâne nepedepsită de Dumnezeu, chiar în lumea aceasta. De aici şi necesitatea examenului de conştiinţă, pe care preotul trebuie să şi-l facă tot mai des asupra vredniciei cu care a slujit pe Hristos şi mai ales asupra curăţiei morale cu care s-a apropiat de El. "Oficiul liturgic este sfânt. Preotul este dator să se apropie de Sfântul jertfelnic cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, curăţindu-se mai întâi de orice întinare care l-ar face nevrednic de acest dumnezeiesc oficiu."

eea ce trebuie însă să caracterizeze viaţa unui adevărat slujitor al Bisericii este predica faptei. Aceasta înseamnă, pe lângă viaţa morală ireproşabilă, aplecarea către semenul său care este în suferinţă. În această privinţă, patriarhul Justinian a fost un model neîntrecut. Din această grijă a păstorului faţă de păstoriţii săi, tradusă în fapta moralei creştine, a izvorât ideea "apostolatului său social" care constituie una din laturile cele mai interesante, mai autentice, mai originale şi mai eficiente ale patriarhatului său. Apostolatul social înseamnă concret slujirea lui Dumnezeu prin slujirea semenului. "Apostolatul social" a fost foarte bine definit de urmaşul său în scaunul patriarhal, patriarhul Iustin Moisescu, care spunea: "Apostolatul social" nu este numai o metodă de lucrare bisericească în lume, nici nu defineşte numai aria preocupărilor Bisericii în opera de mântuire. Cuprinde, desigur aceste aspecte, dar în acelaşi timp el este gândirea în acţiunea de înfăptuire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Totodată, în conţinutul său, "Apostolatul social" include însăşi dăruirea Bisericii pentru binele omului creat de Dumnezeu; este jertfirea Bisericii pentru fiii ei şi care trăiesc în viaţă de comuniune, de credinţă şi de viaţă omenească. De aceea, el cuprinde în sfera sa de acţiune nu numai aria Bisericii, dar şi a patriei. Patriarhul Justinian a zis cândva: "Patria pentru noi este tot una cu Biserica", reflectând nu numai la zămislirea poporului nostru şi la răspândirea creştinismului pe pământul românesc, ci şi la simbioza continuă a neamului şi Bisericii noastre de-a lungul vremii. " În spiritul acestei concepţii, patriarhul Justinian a putut să afirme: "Poţi fi cel mai strălucit predicator, teologul cel mai valoros şi celebru, dacă însă lumea din jurul tău geme de lipsuri şi de suferinţe, iar tu numai îi predici: răbdare şi aşteptare, frate, - nu numai că îi jigneşti inima şi îi sporeşti durerea şi deznădejdea, dar îi dai toate temeiurile să te socotească un impostor de rând. Predica ta, oricât de hrisostomică, este numai o mască de prestigiu pentru laşitate şi indiferenţă, amândouă antiumane. Ea nu va avea nici un ecou asupra lumii necăjite. Mai este şi altă predică: a faptei, a acţiunii imediate, prompte. Îi este foame, dă-i pâine; e dezbrăcat, dă-i haină; îi e frig, adăposteşte-l şi dă-i lemne; e bolnav, îngrijeşte-l; i-a ars casa, ajută-l să şi-o facă iarăşi; i-a murit vita, dă-i bani să-şi cumpere alta; i-a murit copilul sau soţia, fii lângă el nu numai cu lacrimile, ci şi cu ajutorul trebuitor în asemenea caz."

n plan de acţiune filantropică şi de asistenţă socială, mai clar, mai realist şi mai dinamizator, nici că se poate gândi. Este lucrul de care patriarhul a fost mereu călăuzit şi dinamizat în activitatea sa de preot şi de ierarh. De aceea, nu ne surprinde că la administrarea Tainei Spovedaniei, în aplicarea canonului sau epitimiei, patriarhul Justinian recomandă epitimii cu scop practic şi social: îngrijirea unui orb, infirm, nevoiaş sau reparaţia unui gard, îndiguirea unei văi, repararea casei unei văduve şi alte acţiuni cu caracter de asistenţă socială. Concepţia şi îndemnurile sale spre slujirea socială, au valabilitate oricând şi mai ales în vremurile noastre, de adânci transformări sociale, când Biserica se cere să fie tot mai prezentă în viaţa credincioşilor şi să se intereseze de viaţa lor, atât spirituală cât şi materială. "Să ieşim din zidurile bisericii văzute şi să mergem în largul vieţii şi să lucrăm în adâncul ei spre bogate roade. Obiectul misiunii noastre este omul, temelia Patriei şi a societăţii. Formarea şi înălţarea omului condiţionează îmbunătăţirea tuturor celorlalte realităţi ale vieţii lui."

postolatul său social nu a avut numai caracterul unei noi teorii sau a unui principiu pastoral nou, căci îl găsim în întreaga Sfântă Scriptură şi în teologia şi practica Sfinţilor Părinţi, ci a căpătat şi forme concrete dintre care amintim câteva: construirea, repararea, restaurarea şi pictarea bisericilor, pentru care a acordat substanţiale fonduri băneşti; grija pentru învăţământul teologic, asigurând condiţii de studiu şi burse elevilor şi studenţilor; dăruirea unui rând de haine, culion, epitrahil şi liturghier fiecărui preot nou hirotonit, ajutorarea unui mare număr de credincioşi suferinzi şi nevoiaşi, preoţi bătrâni şi fără sprijin, preotese văduve şi fără copii, orfani şi în lipsă, cu prilejul marilor sărbători, Crăciun, Anul Nou, Paşti; înfiinţarea Casei de Pensii şi ajutor a clerului şi a angajaţilor bisericeşti, prin care se acorda pensii de bătrâneţe, de invaliditate şi de urmaşi, ajutoare sociale, ajutoare pentru boală, pentru deces şi altele; înfiinţarea staţiunilor de odihnă şi tratament pentru salariaţii Bisericii; înfiinţarea caselor sanatoriale de la Mânăstirea Dealu pentru preoţii bătrâni, fără ajutor, călugării bolnavi şi suferinzi şi cea de la Mânăstirea Viforâta pentru preotesele văduve, fără copii şi sprijin, călugăriţe lipsite şi nevoiaşe; îmbogăţirea, modernizarea şi dotarea ansamblului sanatorial de la Techirghiol, ca şi a caselor de odihnă de la Buşteni şi Peştera Ialomicioara. Toate acestea sunt dovada unei teologii slujitoare lui Dumnezeu prin slujirea omului, teologia nefiind altceva decât teofilie adică iubire de Dumnezeu şi filantropie sau antropofilie, adică iubire de oameni. În legătură cu opera filantropică pe care trebuie să o îndeplinească preotul, patriarhul Justinian spune următoarele: "Credincioşii se interesează unii de la alţii despre activitatea filantropică a preotului lor. Când preotul ajută personal pe cei săraci, credincioşii vor strânge rândurile în jurul său, convinşi că ajutoarele date preotului ajung cu adevărat la cei săraci. De aceea, zic, acolo unde preotul nu este o pildă vie în activitatea lui filantropică, începând cu biserica lui şi apoi cu cei lipsiţi, în sufletele credincioşilor sentimentul acesta al datoriei pe care îl au faţă de casa Domnului, este sortit morţii şi nu trăirii."

Slujba de pomenire a Patriarhului Justinian Marina
- biserica Mânăstirii Radu Vodă, 22 februarie 2001 -

atriarhul Justinian a fost şi un liturghisitor desăvârşit. Iată cum îl descrie marele nostru liturgist, Pr. Prof. Ene Branişte, în această calitate: "Îmbrăcat în sacrele veşminte arhiereşti, Patriarhul nostru, cu chipul său impunător, încadrat de barba mare şi plete încărunţite de timpuriu, îmi amintea de chipul venerabil al Sfântului Ierarh Nicolae dintr-o veche icoană a copilăriei mele şi făcea o impresie de neuitat credincioşilor prezenţi. Din clipa când diaconii îl îmbrăcau în odăjdii şi când intra în slujbă, Întâistătătorul nostru devenea concentrat şi aproape transfigurat, păstrând în tot timpul slujbei o atitudine demnă, de împăcare sufletească şi de respect pentru cele sfinte, care o impunea şi conslujitorilor. Avea gesturi cumpănite, simple dar fireşti şi pline de o impunătoare demnitate. Rareori un zâmbet uşor şi discret îi înflorea faţa, de obicei severă, dând răspuns la vreo întrebare şi încuviinţând ceva din cele ce trebuiau făcute şi se făcuseră bine şi cuviincios. Când observa ceva ce nu-i plăcea, vreo greşeală în rânduiala slujbei ori în comportarea slujitorilor, nu spunea nimic. Privea doar cu dezaprobare şi blândă mustrare, dar ţinea minte şi, la sfârşitul slujbei făcea observaţiile de rigoare, dar cu delicateţe şi tact."

ortretul schiţat cu atâta măiestrie de distinsul profesor de liturgică era expresia a ceea ce însuşi patriarhul Justinian spunea: "În săvârşirea oricărei taine sau ierurgii, preotul adevărat pune căldură, participare sufletească, convingere, adeziune interioară, fior sfânt, ştiind că numai astfel vor putea să comunice cu Dumnezeu, pentru sine şi pentru păstoriţii săi.... Calităţile lui de liturghisitor au rămas neuitate: "Citea rugăciunile rar şi răspicat, fără grăbire, pe tonul potolit, dar cu convingere şi pătrundere", rostea ecfonisele şi formulele de binecuvântare, pe un recitativ de melodie simplă, având un simţ muzical şi un gust artistic deosebit. Era mare iubitor de cor bisericesc, reuşind să reorganizeze şi să perfecteze renumita Corală a Patriarhiei Române, sub conducerea neuitatului profesor, compozitor şi dirijor Nicolae Lungu; era mereu înconjurat de sobor de slujitori, preoţi şi diaconi, de mare calitate, încât slujba săvârşită de patriarhul Justinian era o încântare.

e să mai vorbim despre grija pentru curăţenia şi frumuseţea locaşurilor de cult care s-a manifestat de la împodobirea catedralei patriarhale şi până la grija de ultima biserică parohială din eparhie, ca şi prin sfaturile date preoţilor pentru păstrarea locaşurilor de cult în cele mai bune condiţii, ca şi a instituţiilor şi clădirilor care fac parte din patrimoniul parohiei: casa parohială, cimitir, muzeu religios şi altele. "Preotul care şi-a gospodărit frumos casa Domnului, altarul sfânt unde el săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie, preotul care s-a îngrijit de această casă a Domnului să fie cât mai frumos împodobită, trezeşte în sufletele credincioşilor evlavia, dragostea către Dumnezeu şi întăreşte credinţa în Hristos... Primul care trebuie să dea pildă credincioşilor de contribuţie pentru buna chivernisire a bisericii, pentru zidirea, pictarea şi restaurarea ei, este preotul..."

ât priveşte grija pentru cimitirul parohial, aceasta este, în gândirea patriarhului Justinian şi o îndatorire gospodărească şi sacerdotală, cimitirul fiind al doilea altar de slujire al preotului, dar şi o dovadă a credinţei în învierea morţilor, pe care o predica în felul acesta: "De felul cum fiecare preot va şti să se achite de îndatoririle sale faţă de morţii săi, de felul cum va şti să îngrijească cimitirul satului, de felul cum face rugăciunile pentru pomenirea celor morţi, de felul cum familia preotului îşi arată credinţa în înviere, făcând pomenirea celor adormiţi, după datina străbună, de toate acestea depinde susţinerea credinţei în învierea morţilor. De felul cum preotul va rândui locul de veci al înaintaşilor săi, de felul cum va şti să îngrijească mormintele preoţilor dinaintea lui şi nu le va lăsa în părăsire, de felul acesta depinde întărirea credinţei în înviere, în sufletele păstoriţilor noştri."

oate acestea îl situează pe preotul ortodox în ipostaza lui de părinte duhovnicesc al turmei încredinţate lui spre păstorire. În gândirea şi trăirea patriarhului Justinian, slujitorul bisericesc, preotul şi arhiereul sunt părinţi duhovniceşti şi nu stăpâni sau domni, fiindcă ei îi nasc pe credincioşii lor la viaţa în Hristos prin tainele Botezului, Mirungerii şi Euharistiei, le sfinţesc viaţa de familie prin Taina Cununiei, îi vindecă sufleteşte şi trupeşte prin Tainele Pocăinţei şi Maslului şi le binecuvântează şi sfinţesc viaţa prin toate lucrările sfinţitoare ale Bisericii. Ei sunt păstorii şi părinţii duhovniceşti ai credincioşilor. De aici şi modul de adresare a credincioşilor faţă de preot şi episcop este acela de "Părinte sau Taică Părinte", prelungit şi la soţia preotului în "Maică Preoteasă", şi de "Taică Părinte Episcop, Părinte Mitropolit sau Părinte Patriarh." "Acolo unde credincioşii văd în preot pe părintele lor, iar în soţia preotului pe maica preoteasă, se zideşte o cetate spirituală pe care nimic nu o poate clătina."

ată, prezentate pe scurt, cu citate sau mărturii din propria sa operă, câteva din gândurile şi simţămintele patriarhului Justinian în legătură cu slujirea sacerdotală, care l-au determinat să o trăiască şi să o înfăţişeze ca fiind cea mai frumoasă şi mai sublimă dintre toate îndeletnicirile pe care omul le poate îndeplini pe pământ. Din modul în care a înţeles această slujire a reieşit şi trăirea ei la nivelul cel mai înalt. "Căci, aşa cum s-a spus, rareori un om şi-a împletit atât de strâns viaţa şi lucrarea cu instituţia pe care a slujit-o şi căreia i s-a devotat integral, cu atâta dăruire, râvnă şi energie." Patriarhul Justinian s-a identificat pe sine cu slujirea sacerdotală. El rămâne personalitatea bisericească uriaşă care domină, cu statura gândirii şi a înfăptuirilor sale, viaţa Bisericii Ortodoxe Române din cel de-al treilea sfert al veacului al XX-lea, rămânând pildă vie de conştiinţă sacerdotală şi de slujire a Bisericii ca preot şi arhiereu. În semn de omagiu, preţuire şi recunoştinţă, pe care de altfel întreaga Biserică Ortodoxă Română i le-au arătat, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa, la propunerea Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 21 februarie 2001, a hotărât ca prima facultate de teologie a ţării să poarte numele "Patriarhul Justinian". Este doar o modestă formă de recunoaştere a imensei sale contribuţii la reorganizarea şi dezvoltarea învăţământului teologic românesc, contribuţie ale cărei roade se fac simţite până astăzi.

Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula,
Almanah Bisericesc 2001, pag. 46-60
 

Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist,
la mormântul vrednicului de pomenire
Părinte Patriarh Justinian Marina (†1977)